O revista a vrut sa afle cum este scriitorul roman. De fapt, cum se vede el insusi, pentru ca la ancheta lui Horia Garbea din Luceafarul au raspuns numai scriitori. Nu am inteles prea bine daca era vorba de scriitorul roman din toate timpurile sau numai despre cel contemporan, insa parerile au fost in parte amuzante, in parte provocatoare de meditatii. Probabil ca mai nimeni nu s-a gandit la sine, ci la confrati, atunci cand a raspuns. Pentru ca altfel nu inteleg de ce, din primele cinci trasaturi, patru sunt (mari) defecte: orgolios (vanitos, narcisist, inchipuit), sarac (falit), egoist (individualist), oportunist (imoral, amoral). Noroc ca e si talentat!
Daca as fi raspuns anchetei - nu am facut-o pentru ca nu cred in astfel de sondaje, jucause, dar de cele mai multe ori cu rezultate previzibile -, as fi pus printre primele trasaturi sedentarismul sau, mai nuantat, absenta vocatiei calatoriei. Sigur, asta daca m-as fi referit strict la contemporani, pentru ca altfel literatura romana are o stralucita pleiada de calatori, de la Nicolae Milescu Spatarul pana la Mircea Eliade, trecand prin nelinistea romantica a drumurilor, pe care obligatoriu trebuie sa le faci, a lui Eminescu. Spre deosebire de confratii occidentali (si chiar de vecinii nostri geografici, dar si de istorie comuna, cehi, unguri, polonezi - mai ales polonezi), scriitorul roman nu are vocatia calatoriei. Sunt cauze obiective, dar si o anume proiectie spirituala in aceasta absenta. Mai intai, ar fi drept cauza a cauzelor imobilitatea la care ne-a condamnat comunismul. Ingradirea liberei circulatii ne-a obligat sa ne gandim altfel propria constructie. Am substituit realul unui drum, al unor locuri si al unor oameni cu virtualul cuvantului. Calatoria se facea numai prin intermediari, citind. Am crescut traind marile aventuri ale exploratorilor (Scott, Amundsen, Columb, Magellan, Pizzaro, Cortez) sau ale istoriei (istoria Frantei si Angliei, bataliile lui Napoleon etc.). Nu eram doar eu cel care citea asa ceva. Copiii si mai apoi adolescentii timpurilor mele devorau astfel de carti, iar jocurile noastre aveau inclusa si o componenta a aventurilor pe alte taramuri. Ne imaginam in locuri si in timpuri in care am fi vrut sa fim. Cu cat erau mai indepartate si mai caudate, cu atat erau mai atragatoare. Shogun a fost cartea cu care au calatorit multi romani, dar si cartea care a marturisit cel mai profund cat de adanca era nevoia romanilor de cunoastere a altor spatii in vremea in care a merge dincolo de Dunare, la Ruse, era o aventura, iar pentru autoritatile comuniste - un pericol. Interdictia a sapat urme adanci in intelectualul roman. L-a facut temator in fata realului si i-a deformat spiritul. L-a vaduvit de curiozitatea adevarata a calatorului. Cand ajunge in strainatate - am remarcat asta si direct, dar si din jurnalele autorilor romani plecati o vreme de-acasa -, el vrea sa recunoasca in locurile noi ceva, daca nu totul, din ce-a lasat in urma. Ba mai mult, se gospodareste, traieste ca acasa. Se gandeste din prima zi la intoarcere. Eram la Montpellier, la prima mea iesire in Franta alaturi de niste oameni care aveau mai multa experienta in ale strainataturilor. Asteptam sa imi spuna ei cam ce si cum trebuie vazut, cam ce si cum trebuie traita o astfel de aventura. M-am ales cu un pomelnic de lucruri care meritau sa fie achizitionate. Printre ele - becuri si hartie igienica. De inteles - era prin '90, dar nici acum nu cred ca m-as alege cu alte sfaturi.
O a doua cauza a pierderii nevoii de a calatori se poate gasi in chiar schimbarea ideii de educatie. Anii de formare cuprindeau obligatoriu calatoria. Tanarul era trimis de-acasa. Era obligat sa vada, sa traiasca, sa cunoasca si altceva decat tarcul in care s-a nascut. Iar pe tot timpul peregrinarilor sale era nevoit sa isi castige banii de drumuri si de subzistenta. Nu era o meschinarie din partea parintelui (altfel, negustor, bancher - om cu stare, cum s-ar zice), ci un mod de a-l obliga pe cel tanar sa se adapteze, sa vorbeasca limba locului, sa compare, sa ia contact direct cu alte mentalitati si traditii. Si astfel poti pretui mai bine, poti intelege mai profund locurile nasterii si cresterii tale, iti poti afla propria identitate. Existi in raport cu ceea ce esti diferit fata de altii.
Nevoia acuta de siguranta (si siguranta ti-o ofera in primul rand cunoscutul) poate capata uneori forme ciudate, transferandu-se in spaime, agorafobie sau lipsa de incredere in primul rand in propria persoana. Scriitorul roman socializeaza greu. Are un acut sentiment al ridicolului pentru ca se raporteaza mereu la o imagine neconforma realitatii. Crede ca, vorbind intr-o limba straina, ceilalti ii vor vana eventualele greseli. Nu intreaba din spaima de a nu fi considerat ignorant. Deseori imita spre a nu fi crezut retrograd, conservator, inapoiat.
Calatoria l-ar scapa de toate aceste tare de comportament si de gandire. L-ar ajuta sa isi afle si sa isi afirme mai clar identitatea. Nu este vorba in vant ca pleci spre a te cauta pe tine. De aceea, calatoria este un act de curaj, un mod de a te privi direct in ochi. N. Steinhardt era fascinat de aceste doua versuri ale lui Baudelaire: "Oh, Seigneur, donnez-moi la force et le courage/ De contempler mon coeur et mon corps sans degout!". Calatoria iti poate da si forta si curajul de a-ti privi sufletul si corpul fara dezgust.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
