Diversitatea operei lui Nicolae Ionescu este imensa si de-aceea greu de redus la cateva teme ori procedee. Am vazut Bucurestiul traditional, cel de la inceputul secolului XX si cel modern; i-am fi putut adauga personaje ilustre, evenimente, biserici istorice ori locuri din tara. As incheia insa aceasta serie de scurte eseuri despre Ionescu printr-un comentariu la o imagine in sine arhaica, desi fotografia este aparent banala: un mot, probabil transportator cu caruta in Piata Mare, isi priveste zambind calul.
Motul este incotosmanit intr-o lunga blana mitoasa de oaie, are caciula, chipul ii este brazdat de intemperii - fapt tipic oamenilor de la munte - iar calul apare numai cu capul si grumazul, lipite de carutas. Ionescu i-a luat in prim-plan, de-aproape si din profil, la fel ca in alte fotografii pe teme traditionale, precum "Pravalia lui Stamate", ceea ce creeaza o impresie de intimitate, chiar de dialog intre cei doi. Omul si calul formeaza un cuplu, dar nu in sens ironic, ca in fotografia de mai sus sau in cea cu magarul si masina decapotabila de la statia de benzina, ci mai curand afectuos, solidar, ca si cum ei ar fi membri ai unei echipe de egali. Pasagerii masinii de la statie radeau de taranusul de pe magar iar acesta suradea jenat, in timp ce aici carutasul ii zambeste calului, poate ii si mangaie grumazul, fara a parea ca-l remarca pe fotograf. Rechizitele, prin vechimea lor atemporala - atelajul calului si mai ales blana carutasului - frapeaza ca nepotrivite unei scene bucurestene. In plus, Ionescu rupe grupul celor doi de fundal atat de arbitrar, incat din alti oameni din spatele lor se vad numai picioarele. Decupajul anuleaza orice posibila naratiune contextuala - vin ei spre carutas pentru a vorbi cu el, ori pentru a lua ceva din caruta de-altfel absenta din imagine? -, adica orice aluzie la timpul intern situatiei, la fel cum o facusera blana si atelajul. Timpul exista astfel in fotografie numai pe dimensiunea unui prezent etern, ca in vechile baladele pastoresti. Ionescu realizeaza o imagine arhetipala a omului si a calului aidoma celor textuale despre transhumanta, ca si cum motul ar fi venit la Bucuresti din Apuseni la fel de identic cu sine, in pofida timpului si a spatiului Capitalei, precum fratele lui ardelean insotit de oile mioritice. Motul imi pare a intrupa o trasatura arhetipala romaneasca chiar mai mult decat pastorul tocmai pentru ca absenta totala a naratiunii din fotografie, altfel decat prezenta ei in balada, deplaseaza accentul de la transcendent - experienta mortii - la imanent: permanenta modelului stravechi in piata centrala a unei capitale prinse, mai ales in anii treizeci, de cand dateaza fotografia, exact in procesul de modernizare care trebuia s-o indeparteze de origini. Nicolae Ionescu pare a fi voit sa arate astfel ca Bucurestiul lui, etajat pe straturi de adancime istorica, este inconjurat de o aura de eternitate.
Aceeasi concluzie imi apare la compararea acestei fotografii cu una celebra a lui Alfred Stieglitz, Cap de linie, din 1892, iubita de Barthes. Tramvaiul cu cai tocmai s-a oprit in ultima statie din cartierul Haarlem, New York. Este iarna, frig, noapte: din caii obositi ies aburi, vatmanul este vazut din spate, cu manta si palarie, in timp ce ultimul pasager iese spre stanga. Imaginea, luata frontal, este taiata de diagonala cailor. Altfel decat Ionescu, Stieglitz contextualizeaza scena: accentul nu cade pe relatia dintre om si cal, ci pe ansamblul lor functional, pe ceea ce fac ei, nu pe ceea ce sunt. Plasticitatea imaginii, aburul ireal care invaluie lucrurile, creeaza poezia urbana a unei Americi istorice, cu spatele la arhetipuri, precum carutasul in raport cu noi, barandu-ne drumul spre inauntrul timpului si nu dezvaluindu-ni-l, ca motul ionescian.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
