Fiu de samurai, Kido Okamoto (1872-1939) s-a născut la Tokyo. Obligat să renunţe la studiile universitare din pricina situaţiei financiare precare a familiei, a lucrat ca reporter pentru câteva dintre ziarele capitalei, activitate ce i-a oferit o perspectivă largă asupra schimbărilor petrecute după deschiderea graniţelor Japoniei către Occident în urma Revoluţiei Meiji (1868). Când a introdus, la vârsta de 44 de ani, genul detectivist prin povestirile Hanshichi torimonocho („Cazurile misterioase ale lui Hanshichi”, şase volume), încântătoare prin atmosfera specifică sfârşitului de Edo (1603-1868), Okamoto îşi câştigase deja faima literară prin critică de teatru, povestiri istorice şi peste două sute de piese Kabuki, cele mai cunoscute fiind Shuzenji („Povestea creatorului de măşti”, 1911) şi Bancho sarayashiki („Povestea farfuriei sparte”, 1916).
Volumul Blestemul fiicei negustorului de sake cuprinde paisprezece povestiri incluse în primele trei volume Hanshichi torimonocho, ultimele şase fiind pentru prima oară traduse într-o limbă străină. Hanshichi, eroul lui Okamoto, adevărat copil de Edo, s-a născut în 1823, iar acţiunea povestirilor este plasată între 1854-80, purtându-ne paşii prin case de samurai, magazine, ceainării, bordeluri şi, bineînţeles, pe străzile capitalei. Facem cunoştinţă cu o lume populată de fantome şi spirite a căror existenţă nu se poate dovedi, de superstiţii neînchipuite, de exemple demne de urmat dar şi de impostori greu de dibuit.
Volumul Blestemul fiicei negustorului de sake va apărea în colecţia „Raftul Denisei”, la Editura Humanitas Fcition, traducerea din limba japoneză fiind semnată de Angela Hondru. Fragmentul selectat face parte din povestirea Spiriduşul din arborele ginkgo.
*
* *
Totul a început pe data de 24 din a douăsprezecea lună a primului an din epoca Bunkyu. La negustorul Jubei Kawauchiya a sosit un mesager din partea lui Hoki Inagawa. Jubei făcea negoţ cu ceai şi ustensile pentru ceremonia ceaiului, fiind proprietarul magazinului din cartierul Nihonbashi. Hoki Inagawa era hatamoto, cu un venit de o mie cinci sute de koku, şi locuia în Morikawa-juku, din cartierul Hongo, aflat la nordul Castelului Edo. Mesagerul, chiar yonin (funcţie administrativă pe un domeniu feudal). Gen’emon Ishida în persoană, s-a prezentat la marele negustor şi a fost bine primit. După saluturile formale de rigoare, i-a spus cu voce joasă:
- Îmi cer iertare pentru impoliteţea de a intra direct în subiect, dar... am mare nevoie de dumneavoastră.
La reşedinţa lui Inagawa există un kakejiku (sul pictat care se atârnă în tokonoma) mare, pictat de renumitul Tan’yu Kano (1602-1674), înfăţişând un demon. Îl păstrau cu grija cerută de o comoară, înr-atât de preţuit era. Din pricina unei situaţii neprevăzute, cei din familie se vedeau obligaţi să-l vândă pentru cinci sute de ryo. Kawauchiya se număra printre negustorii bogaţi ce frecventau marile case şi toată lumea ştia că pe Jubei îl interesează picturile şi caligrafiile. A vibrat de emoţie aflând vestea, dar a mărturisit că nu poate da un răspuns înainte de a se consulta cu administratorii. L-a expediat frumos pe Gen’emon, promiţându-i că ia legătura cu el cât mai repede cu putinţă.
- V-aş fi foarte recunoscător dacă ne-aţi putea da răspunsul astă-seară, preciză mesagerul la ieşire.
- Am înţeles. Îl veţi avea cel mai târziu diseară.
- Vă rog mult.
După plecarea yonin-ului, Juemon i-a adunat pe administratori ca să discute oferta. Cu toţii se pricepeau la negoţ, dar unii dintre ei s-au găsit să protesteze, susţinând că nu merită să arunce atâţia bani pe un kakemono de Tan’yu. Stăpânul lor fiind de-a dreptul îndrăgostit de sulul pictat, au căzut totuşi de acord să ofere pe el două sute cincizeci de ryo. Pentru că timpul îi presa pe cei ce voiau să-l vândă, având urgent mare nevoie de bani, au hotărât să trimită cât mai repede un mesager la Inagawa. L-au ales pe Tadasaburo. Când să iasă pe uşă, Jubei l-a rechemat şi i-a şoptit:
- Dacă vezi că obiectează, fiind o operă extrem de valoroasă, mai negociază cu ei şi, de nu se poate altfel, mergi până la trei sute cincizeci de ryo. Nu le spui nimic administratorilor, iar eu îţi dau să ai la tine încă o sută de ryo. Te rog să te orientezi în funcţie de împrejurări.
Cu suma secretă de o sută de ryo şi două sute cincizeci de ryo oficiali, toţi ascunşi la brâu, Tadasaburo a pornit spre reşedinţa lui Inagawa ca să-l întâlnească pe yonin. Gen’emon s-a încruntat rău auzind târgul.
- Propunerea dumneavoastră, a negustorilor, mi se pare neomenească. La jumătate de preţ?... Aşteptaţi aici, mă duc să văd ce zice stăpânul.
Tadasaburo a aşteptat vreo oră, până când Gen’emon şi hatamoto Inagawa au întors problema pe toate feţele. În condiţii normale n-ar fi acceptat jumătate de preţ în ruptul capului, dar acum se aflau la strâmtoare şi n-aveau încotro. Au hotărât să-l amaneteze pe o perioadă de cinci ani, pentru două sute cincizeci de ryo, la care se mai adăuga un profit de douăzeci şi cinci de ryo. Dacă nu-şi permiteau răscumpărarea obiectului, nu le rămânea decât să piardă dreptul de folosinţă asupra lui.
Tadasaburo s-a tot gândit ce să facă. Magazinul lui nu era specializat în amanetări şi oricum nu-şi permitea să dea cu împrumut o sumă atât de mare pentru un kakejiku. Cum ştia că superiorul lui ţine morţiş să pună mâna pe obiect, nu-i venea să se întoarcă la el cu mâna goală. S-a tot frământat şi până la urmă a fost de acord cu propunerea primită.
- Ne cerem iertare că v-am dat atâtea bătăi de cap. Cred că şi stăpânul meu o să fie mulţumit, aşa că poftiţi kakejiku, spuse Gen’emon bucuros.
Tadasaburo i-a înmânat cei două sute cincizeci de ryo şi se pregătea să plece, dar Gen’emon l-a poftit la cină, făcând oficiile de amfitrion. Dând pe gât pahar după pahar, Tadasaburo nici nu şi-a dat seama când a zburat timpul, aşa că a tras chiar o sperietură când a auzit clopotul templului bătând ora şase.
- E un obiect foarte preţios. Vă rog să aveţi grijă de el, l-a atenţionat Gen’emon.
Tadasaburo l-a examinat atent şi apoi l-a învelit, pentru a-l proteja, şi într-o rogojină de paie. Kakejiku fusese mai întâi înfăşurat într-o mătase chinezească şi apoi pus într-o cutie din lemn de paulownia. Tadasaburo l-a aşezat pe umăr, a aprins felinarul împrumutat de gazdă şi a ieşit pe poarta reşedinţei Inagawa. Chiar dacă era doar şase, în noiembrie se întuneca devreme, fiindcă zilele se tot scurtau. Se făcuse beznă. Vântul care bătea încă de la prânz dinspre dealul Chichibu s-a înteţit şi acum spulbera zăpada, creând iluzia unor umbre albe ce dansau, sclipitoare, în jur.
Cum nu-şi luase umbrelă şi se temea că ploaia i-ar putea uda comoara, Tadasaburo a luat kakejiku la subsuoară. În Morikawajuku nu avea altă posibilitate, dar după ce ieşea de-acolo, găsea cu siguranţă palanchin. La gândul ăsta, a grăbit pasul. Din fericire, zăpada nu-i dăduse prea mult de furcă, dar începuse să plouă mărunt. Zăpada, lapoviţa, ploaia... îl şfichiuiau rece drept în faţă, pe când înainta cu greu. Brusc, a alunecat pe drumul umed şi a căzut lat pe spate. În aceeaşi clipă i s-a stins felinarul.
Nu s-a lovit, dar îl necăjea faptul că nu mai are lumină şi nici n-avea de la cine împrumuta până nu ajungea în oraş. A privit atent în jur să găsească un post de control, însă nici urmă de vreo luminiţă. Bâjbâia în continuare pe întuneric, când şi-a dat seama că ploaia se înteţise. Tadasaburo credea că merge pe mijlocul drumului, şi tot strângea la piept, cu mâna amorţită de frig, nepreţuitul sul pictat. Deodată, i s-a părut că zăreşte o luminiţă, iar deasupra capului s-au auzit bătăile de aripi ale unei păsări cuibărite probabil pe o cracă. Ridicând privirile, a înţepenit de frică. Ajunsese lângă renumitul ginkgo poznaş din incinta templului Shoen-ji aflat în Morikawajuku. Arborele se înălţa deasupra gardului de lut al templului, răsfirându-şi crengile mult deasupra drumului, astfel că şi ziua-n amiaza mare ţinea umbră deasă în jur.
În vremurile acelea circulau tot felul de legende pline de mister. Se zvonea că spiriduşul din arbore se prefăcea uneori în copii care şterpeleau lumina din felinarele trecătorilor sau că unii vedeau stând în vârful lui o doamnă de la Palat, făcându-şi vânt cu evantaiul. Cuiva care a trecut pe-acolo i-a pus cineva piedică, iar altul s-a trezit apucat de guler şi azvârlit cât-colo. Cunoscând o mulţime de poveşti stranii despre oameni care s-au aventurat pe sub arborele ginkgo, pe Tadasaburo l-a apucat spaima. La lumina zilei nu i-ar fi fost teamă, dar acum, pe ploaie şi întuneric, brusc i s-au înmuiat picioarele de frică. N-avea cum să se mai întoarcă din drum, aşa că nu-i rămânea decât să înainteze, cu toată groaza ce pusese stăpânire pe el. În clipa aceea a avut impresia că de sus, din vârf, s-a prăvălit vântul rece ca gheaţa şi imediat cineva l-a prins de guler, aşa cum era vârât cu capul între umeri, şi l-a rostogolit până-n şanţul mic din apropiere. Tadasaburo a leşinat.
Vântul şi-a pornit vârtejurile-i nebune, iar uriaşul ginkgo îşi scutura frunzişul vuind, de parcă spiriduşul lui râdea în hohote.
Volumul Blestemul fiicei negustorului de sake va apărea în colecţia „Raftul Denisei”, la Editura Humanitas Fiction, traducerea din limba japoneză fiind semnată de Angela Hondru. Fragmentul selectat face parte din povestirea Spiriduşul din arborele ginkgo
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
