Criza irakiana a monopolizat atentia mondiala. Cred ca nimeni, niciodata, nu a gasit un mai bun exemplu legat de realitatea globalizarii. Dincolo de analiza riscurilor, de clivajele din interiorul organizatiilor regionale (UE, NATO, Liga araba etc), de spectrul catastrofei umanitare sau de pluralitatea ambigua a scenariilor de reconstructie si reabilitare post-conflict, simtim fiecare ca traim intr-un spatiu politic deopotriva unificat si eterogen.
Ne aflam, daca vreti, la bordul unui soi de Titanic pe care s-au imbarcat miliardari si emigranti pauperi si in a carui sala de bal s-a stins lumina in toiul dansului. Cei mai multi spera ca e vorba in fapt despre Arca lui Noe...
O majoritate de state - nealiniate, ex-comuniste, arabe, africane, latino-americane, asiatice, dar si Franta, Germania, Rusia, Belgia - considera ca ONU ramane simbolul unui mecanism juridic indispensabil. Ordinea mondiala de dupa 1945, restaurata atunci in spiritul Congresului de la Viena, este si singura capabila sa corecteze, prin negocieri multilaterale, tendintele anarhice din sanul comunitatii internationale. Adeptii statu-quo-ului stiu foarte bine ca: 1. aranjamentele din anii '50 reflectau lumea bipolara a razboiului rece si consacrau ca membri permanenti ai Consiliului de Securitate al ONU (CS) statele invingatoare din WW II; 2. in ultimele decenii, structura CS s-a erodat si a devenit inoperanta, de vreme ce actori majori (Germania, Japonia) sau puteri emergente (Brazilia, India) nu fac parte din respectivul organism; 3. istoria institutionala a CS a generat perceptii false, intrucat exercitarea unilateral interesata a dreptului de veto (campion absolut: fosta URSS) a generat standarde duble, relativizand forta de impact a insusi conceptului de "rezolutie"; 4. votul tarilor cu statut de membru nepermanent in CS a fost si continua sa fie obtinut sub presiunea (economica sau politico-militara) a membrilor permanenti; 5. incalcarea Cartei ONU s-a produs, frecvent, fie in urma blocarii prin veto a proiectelor de rezolutie, fie prin neaplicarea de facto a celor adoptate (e suficient sa citam cazul Israelului). Cinstit vorbind, Palatul de sticla din recent martirizatul New York a cam devenit un venerabil forum academic.
Ce ramane, in asemenea conditii practice, din doctrina lui Hugo Grotius asupra societatii natiunilor? Acest jurist olandez din secolul XVII a scris tratate care au intemeiat, alaturi de literatura politica franco-britanica din secolul urmator, teoriile moderne privitoare la ceea ce s-ar putea numi "contractul social international". Clasicul "De jure Belli ac Pacis" (1625) recomanda contractul ca asociatie voluntara a indivizilor, necesitatea de a limita puterile suveranului si respectiv dreptul cetatenilor de a-si organiza rezistenta, ca ultima ratio dinaintea puterii discretionare a printului. Tocmai o asemenea viziune solidar-domestica a inspirat regulile de organizare a unei comunitati internationale atat de pe placul unora si mereu mai nesuferita altora (bunaoara senatorului american care, zilele trecute, a depus in Congres un proiect de retragere a SUA din ONU).
Din perspectiva lui Grotius, care este aceea a dreptului natural, prezentul stadiu al crizei irakiene este inca gestionabil: hegemonului american i se opun "rezistentii" civili (populatii musulmane, opinii publice europene), in timp ce, de la galerie, tenorii franco-germani ii amintesc "tiranului" ca, prin contractul de asociere in virtutea caruia guverneaza, nu are dreptul de a declara, solitar, starea de razboi. Se intampla insa ca ilustrul olandez - compatriot cu insii care aveau sa legalizeze eutanasia sau casatoriile homosexuale si - a pacatuit printr-un super-optimism ale carui roade otravite sunt culese abia acum: omul a scris, negru pe alb, ca normele dreptului natural, inoxidabil sapate in ratiunea umana, n-ar putea fi anulate nici macar daca Dumnezeu n-ar exista (etsi Deus non daretur). Aceasta netarmurita incredere in bunatatea firii umane a servit pe larg cauza ulterioara a secularizarii, dar a izbutit, pe de alta parte, sa interzica evolutia respectivelor norme chiar si atunci cand anacronismul lor a devenit evident. Iluministii ne-au abonat la gandirea totalitara, pe care am indragit-o inconstient.
Iata de ce, atunci cand SUA - conduse acum de un texan care stie ce vrea si in afaceri, si in politica mondiala - vor sa repuna ceasul la ora exacta, noi, fanatici ai dreptului natural, le acuzam de intentii monstruoase, inumane, apocaliptice. Altfel spus, gandim indeajuns de rigid pentru a universaliza, static, viziunea in fond recenta a unui jurist care, ca orice legiuitor, n-a reusit sa produca solutii general si definitiv acceptabile. Concluzia e oarecum bizara. Astazi, cel mai bun prieten al lui Hugo Grotius nu este Gerhard Schroeder, ci Saddam Hussein.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
