Mortii incomozi este cartea a doi autori: Subcomandante Marcos si Paco Ignacio Taibo II. Despre Subcomandante Marcos stim doar ca este purtatorul de cuvant al EZLN (Armata Zapatista de Eliberare Nationala) din Mexic si autorul a peste 20 de carti (culegeri de eseuri, carti pentru copii, opere de fictiune). Nimeni nu ii cunoaste identitatea si nici chipul. Pipa si cagula lui sunt insa celebre. Desi nu are dovezi, guvernul mexican presupune ca Marcos este Rafael Sebastián Guillén Vicente, absolvent de filosofie al Universitatii Nationale Autonome din Mexic. Paco Ignacio Taibo II s-a nascut in Spania, in 1949, dar familia lui a emigrat in Mexic in 1958, din cauza regimului franchist. Este istoric, jurnalist, activist social si, nu in ultimul rand, romancier de mare succes, publicat in peste douazeci de tari. A castigat de trei ori Premiul International Dashiell Hammett pentru cel mai bun roman politist de limba spaniola, cu La vida misma (1987), Cuatro manos (1991), care a primit si Premiul Latinoamerican pentru roman politist si de spionaj, si La bicicleta de Leonardo (1994).
In acelasi timp, Mortii incomozieste cartea a doua personaje: Elías Contreras si Héctor Belascoarán Shayne. Unul este un hatru comisar de investigatii zapatist, limbut si aparent naiv, in timp ce „domnul de la oras" se dovedeste un detectiv a l’anglaise autoironic, mare amator de carnaciori spanioli, tigari Delicados cu filtru si bauturi racoritoare. Motivul investigatiei lor, la inceput paralele, apoi convergente, este ipoteza „revenirii din morti" a unui detinut politic, despre care se credea ca a fost asasinat la iesirea din inchisoare. Acesta lasa mesaje pe robotul telefonic al prietenilor, alertandu-i si dezvaluind o fantezista teorie a conspiratiei universale (sa fie oare Bin Laden un vanzator de tacos ale carui comunicate sunt filmate in studiouri XXX din California?), ce se impleteste insa cu orori reale din istoria Mexicului – „razboiul murdar", masacrele ordonate de putere, secatuirea unei tari care pare inca sa mai functioneze dupa modelul colonial. Dincolo de trama politista povestita cu inepuizabile resurse comice, intrezarim astfel o lectie de istorie trecuta sub tacere de toate manualele oficiale.
Romanul va aparea la Editura Humanitas Fiction, in traducerea Corneliei Radulescu.
Ideea insolitului roman „la patru maini" ii apartine lui Marcos. Acesta i-a adresat lui Taibo propunerea intr-o scrisoare in 2004. La o saptamana dupa ce Taibo a acceptat, in noiembrie, primul capitol din Muertos incomodos, semnat de Marcos, a aparut in ziarul mexican La Jornada, iar pana in primavara lui 2005 cele noua capitole care alcatuiesc romanul fusesera deja publicate, bucurandu-se de un succes fulminant.Capitolul I
Uneori dureaza mai mult de 500 de ani
„Tot ce tine mai mult de sase luni ori e sarcina, ori nu merita osteneala."
Asa mi-a zis El Sup. Eu m-am uitat la el sa vad daca glumeste sau vorbeste serios. Fiindca uneori cam incurca borcanele. Adica glumeste cu aia de la oras de parca ar vorbi cu noi, iar alteori glumeste cu noi vorbind ca aia de la oras. Si-atunci chiar ca nu-l mai pricepe nimeni, dar zau daca-l supara chestia asta. Rade.
Dar nu, de data asta nu era asa. El Sup nu glumea. Ajungea sa-i vezi privirile serioase fixate pe pipa pe care tocmai si-o aprindea cu bricheta. Se uita la pipa aia de parca ar fi asteptat ca nu eu, ci ea sa-i dea dreptate.
Imi spusese ca avea sa ma trimita la oras, sa fac ceva pentru miscare, dar ca mai intai trebuia sa petrec o vreme acolo si abia dupa aia sa fac treaba. Atunci l-am intrebat eu cat timp o sa ma invart prin oras ca sa invat sa ma port oraseneste si el mi-a raspuns ca sase luni. Dupa care l-am intrebat daca sase luni erau de-ajuns si-atunci mi-a zis ce mi-a zis.
El Sup mi-a zis chestia asta dupa ce-a stat o vreme de vorba cu un anume Pepe Carvalho, care venise la La Realidad aducand un mesaj de la don Manolo Vazquez Montalban si cerand sa-l vada pe El Sup. Ma rog, asta am aflat-o de la Max, care a primit mesajul. Dar sa stiti ca eu l-am cunoscut pe don Manolo. A venit acum niste zile sa faca un interviu cu El Sup. Avea in ranita o gramada de carnati, adica de carne. Acum, nu prea stiam eu ce naiba e cu carnatii aia, dar cand m-am dus calare spre el am vazut ca-i dadeau cainii tarcoale si l-am intrebat pe don Manolo daca avea carne in bagaje. Si-atunci mi-a zis „am niste carnati, dar sunt pentru Subcomandantul Insurgent Marcos", chiar asa a zis. Si-asa mi-am dat eu seama ca-l respecta mult de tot pe El Sup, ca asa ii zic doar aia de la oras care-l stimeaza si au mare drag de el. Deci, cum va spuneam, asa am aflat eu ce fel de carnati erau aia de le zice butifarras, ca sunt un fel de a prepara carnea in tara lui don Manolo.
Lui don Manolo nu-i place sa i se zica „Manolo", ci „Manuel". Asa mi-a zis el in timp ce ne duceam la comandament. Unde am ajuns destul de tarziu. In primul rand, pentru ca don Manolo nu prea se pricepe la cai si i-a luat ceva timp sa incalece. Apoi pentru ca s-a nimerit ca armasarul sa fie cam naravas, iar cum el nu le prea avea cu calaritul, animalul o lua mai mult pe camp decat pe drum drept. si cat am zabovit noi pe drum am stat de vorba si cred ca chiar ne-am imprietenit. Asa am aflat eu ca nu-i place sa i se spuna „Manolo", numai ca daca mie imi zici ca nu, eu zic ca da. Si n-o fac din rautate, ci pentru ca asa sunt eu facut, asa mi-e felul, sa fiu pe dos, un fel de Gica-Contra, Contreras. Asa-mi zice El Sup: „Elias Contreras", dar nu ma cheama asa. „Elias" e numele meu de lupta, iar „Contreras" m-a botezat El Sup fiindca i-am zis ca-mi trebuia si un nume de familie de lupta, si a ramas Contreras pentru ca sunt un Gica-Contra.
Toate astea s-au petrecut cu mult inainte sa ma duc la Guadalajara sa ridic posta de la baia publica din La Mutualista si sa-l cunosc pe chinezul Fuang Chu. Si cu mult inainte sa-l cunosc pe comisarul de investigatii Belascoaran la Monumentul Revolutiei, acolo, in orasul Ciudad de Mexico. Eu zic „comisar de investigatii", dar Belascoaran zice „detectiv". Eu zic ca in regiunile noastre zapatiste nu exista „detectivi", ci „comisari de investigatii". Belascoaran zice ca la Ciudad de México nu exista „comisari de investigatii", ci „detectivi". Eu zic ca fiecare sa zica cum vrea. Dar, cum va spuneam, asta a fost dupa ce El Sup mi-a zis chestia aia cu cele sase luni. Si mult dupa ce-am intalnit-o pe Magdalena la Ciudad de México. Ah, Magdalena! Dar despre asta va spun eu mai incolo… sau poate nici nu va spun, pentru ca unele rani nu se vindeca nici daca vorbesti despre ele. Dimpotriva, sangereaza si mai tare daca le imbraci in cuvinte.
Oricum, cu mult inainte ca El Sup sa-mi zica chestia aia despre cele sase luni, eu investigasem de-acum niste chestii care se petrec in municipiile autonome rebele zapatiste. Se spune „cazuri", nu „chestii", mi-a zis mai tarziu Belascoaran, care se tot chinuia sa ma corecteze pentru ca spunea ca vorbesc aiurea. Dar eu, in loc sa ma corectez, ii dadeam inainte. Ce mai, Gica-Contra. Contreras, adica. Iar unul din „cazuri" a fost tocmai cel care da titlul capitolului asta al romanului care, cum veti vedea, nu e ce pare a fi.
Dar lasati-ma sa va spun cate ceva despre cine eram eu. Da, eram. Fiindca acum sunt decedat. Am fost militian cand ne-am ridicat noi la lupta in 1994 si am luptat cu trupele Regimentului Intai de Infanterie Zapatista, comandat de Sup Pedro, atunci cand am luat Las Margaritas. Acum as avea vreo 61 de ani, dar nu-i am fiindca sunt mort. Adica decedat. Pe Sup Marcos l-am cunoscut mai intai in 1992, cand s-a hotarat razboiul. Pe urma l-am vazut in 1994 si am fost impreuna atunci cand ne-au atacat federalii in februarie 1995. Eram cu el si cu maiorul Moisés cand au venit peste noi tancurile de razboi, elicopterele si trupele speciale ale armatei. A fost cam nasol, dar nu ne-au facut praf, dupa cum vedeti. Ne-am luptat si noi, ce mai… Desi ne-a sunat in cap zile in sir tac-tac-tac-ul elicopterelor.
Bun, v-am zis destul. Voiam doar sa ma prezint: ma numesc Elias, Elias Contreras, Comisar de Investigatii. Dar inainte nu eram Comisar de Investigatii, doar partizan in Armata Zapatista de Eliberare Nationala (EZLN), acolo, in Chiapas, care e o regiune din tara noastra Mexic. Ca unde naiba se afla asta? Pai, n-aveti decat sa va uitati pe o harta care se gaseste la…
Comandamentul general al EZLN
Un tucan singuratic isi lustruieste ciocul cocotat in varful unui copac bayalte. Jos, locotenentul Hilario verifica daca caii au dat gata micul lan de porumb si daca insurgenta Martina a terminat de repetat numele
capitalelor statelor. Gardianul de serviciu isi curata arma in usa unei baraci. Intr-o parte, prins de o prajina, flutura in vant steagul din panza neagra, cu o stea in cinci colturi si initialele EZLN. Steaua si literele sunt de un rosu decolorat. In usa apare El Sup. Gardianul ia pozitie de drepti.
capitalelor statelor. Gardianul de serviciu isi curata arma in usa unei baraci. Intr-o parte, prins de o prajina, flutura in vant steagul din panza neagra, cu o stea in cinci colturi si initialele EZLN. Steaua si literele sunt de un rosu decolorat. In usa apare El Sup. Gardianul ia pozitie de drepti.— Cheama-l pe locotenent-colonelul José, zice El Sup.
Soseste José. El Sup ii da niste hartii si spune:
— Tocmai au sosit.
Dupa ce citeste, locotenent-colonelul i le da inapoi si intreaba:
— Ce-ai de gand sa faci?
— Nu stiu, zice El Sup si raman amandoi pe ganduri.
Privesc amandoi o clipa tucanul care isi ia zborul falfaind zgomotos din aripi, apoi se uita unul la altul si spun intr-un glas:
— Elias.
Se insereaza cand in varful dealului apare silueta locotenentului calare. Ocoleste satul, ferindu-se de noroi si de privirile straine. Ajunge la postul lui Adolfo.
— Si maiorul? intreaba.
— E in sedinta cu oficialitatile municipale.
Locotenentul pleaca.
Maiorul ia documentul si citeste: „Localizeaza-l pe Elias si spune-i sa se duca stie el unde si sa vorbeasca cu batranul. Daca poate maine, e perfect, daca nu, atunci cand poate. Asta-i tot".
La radio, maiorul transmite: „Caprioaro, Caprioaro. Daca ma auzi, spune-i lui Ochila sa-si cumpere binoclu maine sau cand poate".
In varful unui deal, operatorul radio transmite la randul lui: „Turturico, Turturico, daca ma auzi, vezi ca e un mesaj pentru Elias si Norul zice ca maine sa vina la La Realidad".
Soarele s-a ascuns de-acum dupa dealurile valurite, Elias ajunge in fata cocioabei sale, carand niste dovleci. Intr-o mana duce incarcatura si in alta…
Maceta
Ei, dar El Sup nu mi-a aratat hartia, dar mi-a spus despre ce era vorba. Era vorba de o disparitie. Hartia ii instiinta de disparitia unei tovarase si El Sup trebuia sa dea un comunicat in care sa acuze reaua guvernare. Ceea ce e de fapt treaba lui El Sup, dar problema e ca cetatenii, adica oamenii de la oras, s-au saturat ca zapatistii sa le tot spuna adevarul, adica sa nu-i minta. Asa ca chestia e ca daca El Sup scrie comunicatul ala in care acuza guvernul si dupa aia rezulta ca muierea n-a disparut deloc si reaua guvernare nu i-a facut nici un rau, rezulta ca vorbele noastre sunt fara putere si atunci nu ne mai crede nimeni. Deci, treaba mea era sa cercetez daca tovarasa disparuse de-adevaratelea sau nu, iar atunci il anuntam pe El Sup si vedea el ce era de facut.
L-am intrebat cate zile aveam si mi-a zis ca trei. Nu l-am intrebat ca de ce trei si nu zece sau cinspe. Era treaba lui sa stie. Asa ca am pus saua pe catar si am pornit-o chiar in dupa amiaza aia spre Entre Cerros, ca asa se cheama satul de unde-a disparut tovarasa pe care o cheama sau o chema, asta daca daduse ortu’ popii, Maria si care e sau era nevasta sefului zapatist local.
Cum am ajuns in sat am vorbit cu acest tovaras sef pe care-l cheama Genaro si care e, sau a fost, barbatul raposatei Maria. Ma rog, nu e raposata… inca. Ramane de vazut. Genaro asta mi-a zis ca el crede ca s-a dus dupa lemne si dupa aia n-a mai venit. Ca de cautat a cautat-o, da. Ca de gasit, n-a gasit-o, nu. Ca dac-ar fi gasit-o ar fi anuntat la Comandament. Ca asta a fost acu’ vreo trei saptamani. Da’ de ce n-a anuntat imediat? Ca poate totusi se-ntorcea. Si nu stia pe unde-o luase? Ca nu. Ca s-o caut eu. Ca poate-o rapise armata sau paramilitarii si poate ca era moarta. Ca acum cine-i mai face lui pozol si tortillas? Si cine-o sa mai aiba grija de plozi?
Daca l-am vazut mai suparat ca nu stia cine-o sa-i mai faca lui mancare decat de soarta raposatei, eu am plecat. Carevasazica, nu-si amintea de ea cu dragoste, cum se spune, ci pentru treaba pe care-o facea. Asa ca m-am dus la raul unde femeile spalau rufe si am dat de cumatra Eulogia. Era cu finu’ meu, cu Heriberto, si spala oarece. Si am stat de vorba cu cumatra, care de felul ei e cam bagareata si ea mi-a zis ca, inainte de a disparea, raposata Maria, care inca nu era raposata, nu mai venea la sedintele cooperativei „Femei pentru Demnitate", tocmai cand voiau s-o puna sefa si ca ea, Eulogia, a intrebat-o pe presupusa raposata ca de ce nu mai venea si ca ea, Maria, i-a zis „si ce-o sa-mi faca?" si n-a mai zis nimic pentru ca tocmai atunci a venit Genaro si Maria a tacut si s-a apucat sa macine mai departe la porumb. Am intrebat-o pe cumatra daca nu crede ca Maria s-o fi ratacit pe munte, dar Eulogia a zis:
— Cum sa se rataceasca, doar stie toate cararile si trecatorile!
— Deci, nu s-a ratacit.
— Nu.
— Si-atunci?
— Pai, eu zic c-a luat-o El Sombreron, diavolul cu palarie.
— Nu glumi, cumatra, ca esti muiere in toata firea, cum de mai crezi in basme?
— Pai, nu vezi ce de lucruri se petrec, cumetre, uite ce pati muierea lui Ruperto.
— Of, cumatra, dar ala n-a fost diavolul cu palarie, a fost Miguel. Ai uitat ca i-au gasit pe amandoi goi-goluti sub cuptor?
— Ma rog, dar sunt si alte povesti cu El Sombrer"n si cred ca-s adevarate.
N-aveam eu timp sa-i explic cumetrei Eulogia ca povestile cu diavolul cu palarie chiar asta si erau, povesti, asa ca m-am dus spre locul de unde se taie lemnele de foc. Si cum ieseam eu din sat, aud un glas:
— Ei, Elias Contreras!
Ma intorc si, ce sa vezi, era comandantul Tacho care tocmai venea in sat, cred ca venea sa le vorbeasca taranilor.
— Cum mai merg treburile, Tacho? l-am salutat eu si eram gata sa ma opresc sa vorbim de neoliberalism si globalizare, dar mi-am adus aminte ca n-aveam decat trei zile ca sa dau de capat chestiei cu raposata Maria si mi-am luat la revedere.
— Eu ma cam duc, i-am zis.
— Ah, faci o investigatie?
— Da.
— Atunci mergi cu Dumnezeu, don Elias.
— Si dumneata la fel, don Tacho.
Am luat-o din loc. Si cand am ajuns la lanul de floarea-soarelui a inceput ploaia. N-aveam nailonul la mine si-am inceput sa spun mascari, care nu te apara de ploaie dar macar iti mai tin de cald. Pe urma am mers pe toate drumurile care duc la lemne. Si drumurile alea sunt ca cracile unui copac. Pe peste tot m-am dus si nimic n-am gasit ca sa-mi dau seama ce-o fi fost cu presupusa raposata Maria. Asa ca m-am oprit la rau si mi-am mancat pozol-ul asezat pe o piatra. S-a inserat. Desi pe cer luna era ca o minge mare, tot a trebuit sa folosesc lanterna ca sa ies la drumul mare. „Si-acum?" mi-am zis stand si uitandu-ma ca prostul la crengile pe care le taiasem ca sa-mi fac drum cu maceta… maceta…
Maceta! Asta era! Nu gasisem nicaieri maceta cu care presupusa raposata Maria plecase sa taie lemne. Si mi-am adus aminte ca acasa la Genaro vazusem una langa stivele de lemne sprijinite de peretele colibei. Era o gramada de lemne, asa ca de ce se mai dusese dupa altele pe atunci inca deloc raposata Maria daca i-ar mai fi ajuns o buna bucata de vreme? Atunci mi-a trecut prin cap ca Maria disparuse singura, o facusera disparuta altii. Sau, cum se zice pe-aici, fugise.
Am mers pe dumul mare inapoi la Entre Cerros si, dupa o cafea la cumatra Eulogia, mi-am facut culcus in hambar. Dar n-am prea dormit. Cu ploaia si cu gandurile care nu-mi dadeau pace, n-am lipit geana de geana. Cand nu dorm, ma gandesc. Mult. Sara mea ma tot cearta ca gandesc prea mult si eu ii zic atunci ca nici vorba, asa sunt eu. Asa ca m-am gandit mult. Ca Maria nici n-a murit, ca a disparut ea singura, ca n-au facut-o altii disparuta, ca pe unde-o fi ajuns, ca dac-a disparut e pentru c-a vrut sa nu fie gasita, ca…Ploua si in dimineata urmatoare, asa ca am imprumutat un nailon de la cumatrul Humberto, i-am lasat in grija catarul si m-am dus la autoritatea locala din La Realidad. Unde am cerut sa vorbesc cu Junta Bunei Guvernari. M-au trimis mai intai la Comisia de Vigilenta. Acolo se aflau Mister si Brusli. Le-am spus ca eram in misiune de investigatie si voiam sa vorbesc cu Junta Bunei Guvernari. M-au poftit inauntru. I-am intrebat daca aveau date despre organizatiile satesti de femei. Mi-au dat niste liste la care m-am uitat o vreme, n-am gasit nimic si le-am dat inapoi.
— Ce cauti, de fapt? m-au intrebat.
— Nu stiu, am zis, si asa si era, nu stiam ce caut, stiam doar ca as fi stiut in momentul in care as fi gasit ceva.
— Judeci cam aiurea, mi-au zis cei din junta.
— De buna seama, am zis eu.
— Deci, n-ai gasit ce cautai?
— Nu.
— Pai, pe listele astea sunt toate organizatiile de femei, mi-a zis unul.
— Asa-i, toate, minus alea care inca nu s-au constituit, a zis altul.
— Corect, dar e vorba de o regiune noua care de-abia se naste, deocamdata nici n-au municipalitate autonoma, si totusi femeile se organizeaza, a zis primul.
— Pai, da, ca muierile se organizeaza primele, daca lupta merge greu e din cauza barbatilor, ca au creierul mai mic, a zis singura tovarasa din Junta. Barbatii am ramas tacuti.
Si-atunci am simtit ca ma apropiam de ceea ce nu stiam exact ce voiam sa gasesc si am intrebat-o:
— Si unde ziceai ca e organizatia asta care tocmai se formeaza?
— In regiunea Ceiba, in satul Tres Cruces, pe drumul ce duce la Comitan, a zis tovarasa.
Asa ca am imprumutat iapa lui Brusli si am pornit-o spre Tres Cruces. Pe drum s-a innoptat si iapa se speria de fiecare umbra, asa ca am lasat-o intr-un catun si am continuat drumul pe jos. Era pe sfarsite si ziua a doua, asa ca m-am grabit. Am ajuns cand luna se ridicase la jumatatea cerului. M-am dus la seful local si m-am prezentat. El a iesit o tara. Mi-am zis ca verifica prin radio daca sunt cel care zice ca era, pentru ca dupa putin timp s-a intors foarte multumit, ba m-a invitat si la cina. Am baut cafea si am mancat banane guineo. Cand terminam masa, l-am intrebat cum merg treburile si mi-a zis ca in general bine, ca uneori colectivul se mai demoralizeaza, dar discutiile politice il fac sa-si revina, si tot asa.
— Cel mai bine merge organizatia de femei, pentru ca acolo Abril tine focul aprins.
— Abril? Si cine e Abril asta?
— Poate ca e un asta, poate ca e o asta.
Am mai sorbit din cafea si am asteptat. Seful a continuat:
— Abril e o tovarasa care-a sosit acum vreo trei saptamani, zicea ca e de la comisia de femei. Am cazat-o acasa la doña Lucha, care a ramas singura de cand a murit Aram al ei. Acum sta cu Abril si cred ca a nimerit-o, pentru ca femeile din sat o iubesc tare mult. Se aduna saptamanal sa discute politica si sa munceasca. Cred ca au cerut de-acum sa fie inregistrati la Junta Bunei Guvernari.
Mi-am luat ramas bun de la sef si i-am zis ca ma duceam sa dorm la biserica. Asa, de curiozitate, l-am intrebat unde locuia doña Lucha. Mi-a zis ca la marginea satului, spre munte. Am plecat, dar in loc sa ma opresc la biserica am mers mai departe. Pe partea muntelui nu era decat o coliba, asa ca am presupus ca aia era casa. Am asteptat o vreme, nu mult. S-a deschis usa si ce fusese mai intai o umbra, la lumina lunii s-a transformat intr-o muiere.
— Buna seara, Maria, am zis si am iesit de dupa fantana.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
