Jurnalist suedez, StiegLarsson a murit in 2004, in mod neasteptat, in urma unui crizecardiace. Cu cateva luni inainte, ii predase editorului sautrilogia MILLENNIUM, o serie de romane care aveau sa se numere,dupa disparitia sa, printre cele mai cautate si citite carti dinlume. Avand o intriga irezistibila si extrem de complexa, cele treivolume de factura politista ataca teme sensibile din punct devedere politic, precum coruptia, prostitutia, traficul deinfluenta. S-a spus ca moartea lui Larsson s-a datorat indrazneliisale de a dezvalui in roman informatii incomode, pe care el ledetinea ca jurnalist, dar care ar fi trebuit sa ramanasecrete.
Volumul 3, Castelul din noris-a sfaramat, este ultima ocazie de a ne intalni cu multindragitele personaje ale lui Larsson: Lisbeth Salander si MikaelBlomkvist. Lisbeth nu a murit. Dar este la pat, imobilizata si inincapacitate de a comunica. Acuzatiile ce i-au fost aduse atarnaextrem de greu. Existenta ei pune in pericol cel mai mare secret destat al Suediei. Va fi oare sacrificata sau nu?
Annika Giannini era obositasi nervoasa in seara zilei de miercuri, cand s‑a urcat intrenul rapid X2000, in gara centrala din Göteborg, pentru ase intoarce la Stockholm. Avea impresia ca‑si mutasedomiciliul in tren, in ultima luna. Abia de apuca sa‑si maivada familia. S‑a dus dupa cafea in vagonul restaurant,apoi s‑a intors la locul ei, deschizand mapa cu notele de laultima discutie cu Lisbeth Salander. Ceea ce era de faptmotivul oboselii si enervarii sale.
Ascunde lucruri, gandiAnnika Giannini. Idioata asta mica nu‑mi spune adevarul. SiMicke imi ascunde si el ceva. Numai Dumnezeu stie ce pun lacale.
Observase, de asemenea, ca,desi Micke si clienta sa nu comunicasera - daca eraintr‑adevar asa -, exista intre ei o intelegere tacitasi naturala. Annika nu pricepea despre ce era vorba, darbanuia ca exista ceva ce Mikael Blomkvist socotea ca eimportant sa ramana ascuns.
Se temea ca era vorba de ochestiune morala, punctul slab al fratelui ei. Era prietencu Lisbeth Salander. Annika il cunostea bine si stia caMikael era loial, dincolo de limita bunului‑simt, fata deoamenii pe care odata pentru totdeauna ii definise dreptprieteni, chiar daca amicul in chestiune era imposibil si seinsela complet. Ea mai stia, de asemenea, ca Mikael puteaaccepta multe prostii, dar ca exista o limita care nutrebuia depasita. Unde se afla aceasta granita parea savarieze de la o persoana la alta, insa stia ca de cateva oriMikael rupsese definitiv cu persoane care pana atunci iifusesera prieteni apropiati, pentru ca acestia facuseraceva ce el considerase ca imoral sau inacceptabil. Inasemenea ocazii, devenea total rigid. Ruptura eradefinitiva si nu putea fi discutata. Mikael nu mairaspundea nici macar la telefon, daca respectivul suna, casa‑si ceara iertare in genunchi.
Ce se petrecea in capul lui,Annika putea intelege. In schimb, nu pricepea absolutdeloc ce se petrecea in mintea lui Lisbeth Salander. Uneoriavea impresia ca acolo era nemiscare totala.
Aflase de la Mikael caLisbeth Salander putea fi capricioasa si extrem derezervata fata de cei din jur. Pana in momentul in care ointalnise, Annika crezuse ca acesta va fi un stadiutrecator si ca era vorba doar de a‑i castiga increderea.Acum insa constata ca dupa o luna intreaga - fara a socotiprimele doua saptamani, pierdute din cauza ca Lisbeth nuavea putere sa vorbeasca - conversatia era in cea mai mareparte un simplu monolog.
Annika mai notase si ca, inunele perioade, Lisbeth parea sa se afle intr‑o profundadepresie si ca nu avea nici cel mai mic interes pentru a‑sirezolva situatia si viitorul. Parea ca pur si simplu nuintelege sau ca nu‑i pasa de faptul ca singuraposibilitate a Annikai de a‑i asigura o apararesatisfacatoare depindea de accesul ei la fapte. Nu putealucra in bezna.
Lisbeth Salander eraincapatanata si inchisa. Facea lungi pauze de gandiresi se exprima foarte exact, atunci cand spunea ceva. Adesea nuraspundea deloc, iar uneori raspundea brusc la o intrebarepe care Annika i‑o pusese cu cateva zile in urma. In timpulinterogatoriilor politiei, Lisbeth statea tacuta inpat, privind in gol. Cu o singura exceptie, ea nu schimbaseniciun cuvant cu politistii. Exceptia a fost cand MarcusErlander a intrebat‑o ce stia in legatura cu RonaldNiedermann; atunci ea il privise si‑i raspunsese lafiecare intrebare. De indata ce acesta schimbasesubiectul, Lisbeth isi pierduse interesul, privind din nouin gol.
Annika se astepta caLisbeth sa nu spuna nimic politiei. Ea nu vorbea dinprincipiu cu oficialitatile. Ceea ce in situatiaactuala era bine. Cu toate ca Annika, la diferite ocazii,o indemnase formal sa raspunda la intrebarile politiei,in sinea ei era foarte multumita de tacerea totala aclientei sale. Motivul era simplu. Aceasta tacere eracoerenta. Nu continea nicio minciuna cu care sa fie prinsadupa aceea si niciun rationament contradictoriu, care sadea prost in sala de judecata.
Insa chiar daca Annika seasteptase la tacere, era uluita de faptul ca Lisbeth eraasa de neclintita. Intre patru ochi, o intrebase peLisbeth de ce refuza cu atata incapatanare sa raspundapolitiei.
- Vor deforma ceea ce spun siimi vor folosi cuvintele impotriva mea.
- Dar daca nu te explici, veifi condamnata.
- Atunci, asa va fi. Nu eu amprovocat tot rahatul asta. Daca vor sa ma condamne, nu eproblema mea.
Incetul cu incetul, Lisbethii povestise aproape tot ce se petrecuse laStallarholmen, chiar daca Annika trebuise sa traga defiecare cuvant. Totul, in afara de un lucru. Nu iiexplicase cum Magge Lundin ajunsese sa primeasca un glontin picior. Oricat de mult o batuse la cap, Lisbeth Salandero privea cu obraznicie, schitand zambetul eistramb.
Povestise, de asemenea, cese intamplase la Gosseberga. Insa nu spusese nimic despremotivul pentru care il urmarise pe tatal ei. Venise acoloca sa‑si ucida tatal - ceea ce afirma procurorul - sau doarpentru a‑l convinge s‑o lase in pace? Din punct de vederejuridic, deosebirea era strigatoare la cer.
Atunci cand Annika abordasubiectul fostului ei tutore, avocatul Nils Bjurman,Lisbeth devenea si mai tacuta. Obisnuitul raspuns era ca nuea il impuscase si ca faptul nici nu se afla printreacuzatiile impotriva ei.
Iar cand Annika ajungea inmiezul derularii evenimentelor, la rolul doctoruluiPeter Teleborian in 1991, Lisbeth se transforma intr‑un zidcompact de tacere.
Nu va tine, constataAnnika. Daca Lisbeth nu are incredere in mine, vom pierdeprocesul. Trebuie sa vorbesc cu Mikael.
Lisbeth Salander statea pemarginea patului, privind pe fereastra. Putea vedeafatada de dincolo de parcare. Sezuse imobila si fara safie deranjata mai mult de o ora dupa ce Annika Giannini seridicase si trantise, intr‑un acces de furie, usa in urmaei. O durea din nou capul, dar nu atat de tare. In schimb, sesimtea nemultumita.
O irita Annika Giannini. Dinpunct de vedere strict practic, putea intelege de ceavocata ei o batea necontenit la cap in legatura cutrecutul. Dar nu avea niciun chef sa povesteasca despresentimentele sau faptele sale. Considera ca viata ei eratreaba ei personala. Nu era greseala ei ca taica‑sau era unsadic patologic si un criminal. Nu era vina ei ca frate‑sauera un ucigas in serie. Si, slava Domnului, nimeni nu stiaca‑i era frate, altminteri si asta ar fi atarnat probabil totpe umerii ei, in expertiza psihiatrica ce se va face maidevreme sau mai tarziu. Nu ea ii ucisese pe Dag Svensson sipe Mia Bergman. Nu ea isi numise un tutore, care s‑a dovedita fi un porc care o violase.
Si totusi, viata ei avea safie intoarsa pe fata si pe dos si va fi obligata sa deaexplicatii si sa ceara iertare pentru faptul ca seaparase.
Voia sa fie lasata in pace.Si, la urma urmei, ea era cea care va fi obligata sa traiascacu sine insasi. Nu se astepta sa‑i fie cineva prieten.Nesuferita de Annika Giannini se afla probabil de partea ei,dar era o prietenie profesionala, pentru ca ii eraavocata. Afurisitul de Kalle Blomkvist se afla undeva, afara- Annika nu prea vorbea despre fratele ei si Lisbeth nuintreba niciodata. Nu se astepta ca acesta sa faca preamulte eforturi pentru ea, acum cand uciderea lui Dag Svenssonera rezolvata si el isi putea scrie articolul.
Se intreba ce parere aveadespre ea Dragan Armanski, dupa toate cate seintamplasera.
Potrivit Annikai Giannini,ambii se plasasera in coltul ringului de partea ei, darastea erau doar vorbe. Nu puteau face nimic ca sa‑i rezolveproblemele personale.
Se intreba ce simtea MiriamWu pentru ea.
Se intreba ce simtea eainsasi pentru propria‑i persoana si ajunsese la parerea capropria ei viata ii provoca mai alesindiferenta.
Fu deranjata brusc de unuldintre paznicii de la securitate, care varase cheia inbroasca, dandu‑i drumul doctorului AndersJonasson.
- Buna seara, domnisoaraSalander. Cum te simti astazi?
- Bine, raspunseea.
Ii consulta fisa si constataca nu mai are febra. Se obisnuise cu vizitele lui, care aveauloc de cateva ori pe saptamana. Dintre toti oamenii cu careintra in contact, era singurul pentru care simtea o doza deincredere. Niciodata nu simtise c‑ar fi privit‑o ciudat.Venea in camera ei, flecarea un moment si o consulta, ca savada cum ii merge. Nu punea nicio intrebare despre RonaldNiedermann sau Alexander Zalachenko, sau daca era nebuna,sau de ce o tinea politia inchisa. Parea sa fie interesatnumai de felul in care functionau muschii ei, dacavindecarea creierului avansa si cum se simtea ingeneral.
Se tutuiau de la bun inceputsi asta parea firesc. In plus, cotrobaise la propriu increierul ei. Cineva care ti‑a umblat in creier trebuietratat cu respect, credea ea. Spre propria sa uimire,realizase ca gasea vizitele lui Anders Jonassonplacute, desi el o atingea si‑i luatemperatura.
- E in ordine dacaverific?
Facu examenul obisnuit,privindu‑i pupilele, ascultandu‑i respiratia,masurandu‑i pulsul si verificandu‑itensiunea.
- Cum imi merge? intrebaea.
- Esti in mod sigur pe cale sate faci bine. Dar trebuie sa lucrezi mai serios cugimnastica. Si inceteaza sa‑ti mai zgandaresti coaja de lacap.
Doctorul se opri oclipa.
- Pot sa te intreb cevapersonal?
Ea ii arunca oprivire.
- Dragonul pe care il aitatuat… N‑am vazut tot tatuajul, dar constat ca e foarte maresi iti acopera o mare parte din spate. De ce ti l‑aifacut?
- Nu l‑ai vazut?
El zambi brusc.
- Vreau sa spun ca l‑amintrezarit, dar cand erai goala pe masa mea, eram prea ocupatsa opresc hemoragii, sa scot gloante si altele de genulasta.
- De ce intrebi?
- Din puracuriozitate.
Lisbeth Salander medita unmoment lung. In cele din urma, il privi, spunand:
- L‑am facut dintr‑un motivpersonal despre care nu vreau sa vorbesc.
Anders Jonasson medita laraspunsul ei si aproba ganditor.
- OK. Iarta‑miintrebarea.
- Vrei sa‑l vezi?
Paru uimit.
- Sigur. De cenu?!
Lisbeth se intoarse cuspatele la el si isi trase maioul peste cap. Se aseza astfelca lumina de la fereastra sa‑i cada pe spate. El constata cadragonul acoperea o portiune mare, pe partea dreapta aspinarii. Incepea pe omoplat, la nivelul umarului si setermina printr‑o coada, in partea de jos a soldului. Erafrumos si fusese facut de o mana profesionista. Parea oadevarata opera de arta.
Dupa un moment, ea intoarsecapul.
- Multumit?
- E frumos. Dar trebuie sa tefi durut ingrozitor.
- Da, recunoscu ea. M‑adurut.
Anders Jonasson parasicamera lui Lisbeth Salander vag deconcertat. Era multumitde reabilitarea ei fizica, dar nu reusea s‑o inteleagape fata aceasta bizara. Nu aveai nevoie de vreun un masteratin psihologie ca sa tragi concluzia ca sufleteste nu‑imergea prea bine. Tonul fata de el era amabil, dar plin de oneincredere aspra. Intelesese, de asemenea, ca erapoliticoasa cu restul personalului, dar nu scotea unsunet de indata ce politia venea in vizita. Era extrem deinchisa in carapacea ei si punea tot timpul o distantaintre ea si cei din jur.
Politia o pusese in starede arest si un procuror intentiona s‑o acuze de incercarede omor si ranire grava. El se indoia ca o fata asa de mica sifirava avusese forta fizica necesara in asemenea actede violenta, cu atat mai mult cu cat violenta era indreptataimpotriva unor adulti.
Intrebase despre dragonulei mai mult ca sa gaseasca un subiect personal despre care sadiscute. De fapt, nu era deloc interesat de ce seimpodobise intr‑un fel asa de exagerat, dar presupunea ca,daca alesese sa‑si marcheze trupul cu un tatuaj asa de mare,acesta avea un inteles special pentru ea. Prin urmare, eraun bun subiect pentru a incepe o discutie.
Isi facuse obiceiul s‑oviziteze de cateva ori pe saptamana. Vizitele se aflaude fapt in afara programului sau si Helena Endrin eramedicul fetei. Insa Anders Jonasson era sef la sectia detraumatologie si era deosebit de satisfacut de propriasa contributie din seara aceea, cand Lisbeth Salanderfusese adusa la Urgenta. Luase decizia potrivita atuncicand hotarase sa indeparteze imediat glontul si, dupa cateputea judeca, fata nu ramasese cu sechele sub forma unoramnezii, functii corporale diminuate sau altehandicapuri. Daca vindecarea va urma in acelasi ritm, fatava putea parasi spitalul cu o cicatrice in pieleacapului, dar fara alte complicatii. Despre cicatriceledin sufletul ei nu putea sa se pronunte.
S‑a intors la biroul lui si avazut un barbat in costum inchis la culoare care‑l astepta,sprijinit de perete, langa usa.
Avea parul ravasit, darbarba ingrijit tunsa.
- DoctorJonasson?
- Da.
- Buna ziua, numele meu estePeter Teleborian. Sunt medic‑sef la clinica psihiatricaSankt Stefan, din Uppsala.
- A, da, varecunosc.
- Perfect. As dori sa stamputin de vorba, daca aveti timp.
Anders Jonasson a deschisusa de la biroul sau.
- Cu ce va pot ajuta? aintrebat el.
- Este vorba despre una dinpacientele dumneavoastra, Lisbeth Salander. Trebuie s‑ovizitez.
- Hmm. In cazul acesta,trebuie sa cereti aprobare de la procuratura. Este in arest sivizitele sunt interzise. De asemenea, orice vizitatrebuie anuntata in prealabil avocatei luiSalander…
- Da, da, stiu. M‑am gandit caas putea evita toata aceasta birocratie. Eu sunt medic, iardumneavoastra puteti sa‑mi permiteti, fara probleme,accesul la ea pentru motive medicale.
- Da, ar putea fi un motiv.Dar nu inteleg exact legatura.
- Am fost timp de mai multi anipsihiatrul lui Lisbeth Salander, atunci cand era internatala clinica Sankt Stefan din Uppsala. Am urmarit‑o pana ce aimplinit 18 ani, cand tribunalul i‑a dat drumul insocietate, chiar daca sub tutela. Poate trebuie sa amintescfaptul ca m‑am impotrivit acestui lucru. De atunci, a fostlasata sa pluteasca in deriva si astazi vedemrezultatul.
- Inteleg, spuse AndersJonasson.
- Simt in continuare o mareresponsabilitate fata de ea si, prin urmare, as vrea sa amposibilitatea sa evaluez agravarea starii sale inultimii zece ani.
- Agravare?
- In comparatie cu momentulin care a primit ingrijire calificata, ca adolescenta.M‑am gandit ca am putea gasi o solutie potrivita, ca intremedici.
- Apropo, mi‑a venit o idee…Poate ma ajutati cu un lucru pe care nu‑l inteleg, ca intremedici. Cand a fost adusa la Sahlgrenska, i‑am facut unexamen medical amanuntit. Un coleg al meu a cerut sa vadafisa medicala a lui Lisbeth Salander. Aceasta era semnatade un anume dr. Jesper H. Löderman.
- Exact. Eu am fostcoordonatorul tezei de doctorat a lui Jesper.
- Inteleg. Dar am observatca aceasta ancheta medico‑legala era teribil devaga.
- A, da?
- Nu continea niciundiagnostic si parea sa fie mai curand o analizaconventionala a unui pacient care refuza savorbeasca.
Peter Teleborian incepu sarada.
- Da, e o persoanadificila. Dupa cum arata ancheta, a refuzat consecvent saparticipe la discutiile cu dr. Löderman. De aceea s‑aexprimat in termeni atat de vagi. A procedatcorect.
- Inteleg. Insarecomandarea a fost totusi internarea.
- Se baza pe trecutul ei. Noiaveam o experienta totala a bolii, care se intindea pe maimulti ani.
- Da, tocmai asta mi‑a fostgreu sa inteleg. Cand a fost primita aici, noi am incercat saobtinem dosarul de la Sankt Stefan. Dar inca nu l‑amprimit.
- Imi pare rau. Este insasecret, conform deciziei tribunalului.
- Inteleg. Si cum vom puteaaici, la Sahlgrenska, sa‑i dam cea mai buna ingrijire daca nuavem acces la dosarul ei? De fapt, noi suntem cei care avemacum responsabilitatea medicala pentru ea.
- M‑am ocupat de ea de candavea 12 ani si nu cred ca vreun alt medic din Suedia cunoastemai multe despre boala ei decat mine.
- Care este…?
- Lisbeth Salander suferade un grav dezechilibru psihic. Cum stiti, psihiatria nueste o stiinta exacta. Nu‑mi face placere sa ma limitez laun diagnostic precis. Dar are halucinatii evidente, cutente paranoido‑schizofrenice clare. La acestea, maitrebuie adaugate perioadele maniaco‑depresive si lipsaei totala de empatie.
Anders Jonasson il cercetape Peter Teleborian vreo zece secunde, inainte de a‑sidesface mainile intr‑un gest de neputinta:
- Nu o sa contest undiagnostic al doctorului Teleborian, dar nu v‑ati ganditniciodata la ceva mai simplu?
- Cum ar fi…?
- De exemplu sindromulAsperger. De acord, eu nu i‑am facut un examen seriospsihiatric, dar daca ar fi sa ma pronunt pe loc, as avansa oforma de autism. Acest lucru ar explica incapacitatea eide‑a se conforma conventiilor sociale.
- Imi pare rau, insa pacientiicare sufera de sindromul Asperger nu obisnuiesc sa dea focpropriilor parinti. Credeti‑ma, niciodata n‑am intalnitun sociopat asa de clar definit.
- Eu o consider foarteintrovertita, dar nu o sociopata paranoica.
- Este extrem demanipulativa, spuse Peter Teleborian. Se comporta infunctie de ce vrei tu sa vezi.
Anders Jonasson incruntaimperceptibil din sprancene. Peter Teleborian veneadintr‑odata cu pareri total opuse judecatii pe care si‑oformase el despre Lisbeth Salander. Caci ar fi putut‑oconsidera oricum pe Lisbeth Salander, dar in niciun cazmanipulatoare. Dimpotriva, era o fiinta care pastramereu distanta fata de cei din jur si nu arata niciun fel deemotii. Incerca sa alature aceasta imagine celei pe carei‑o zugravea Teleborian.
- O cunosti de putin timp, iarin intervalul asta ranile au condamnat‑o la pasivitate. Euam vazut izbucnirile ei de violenta si ura irationala. Amdedicat multi ani incercarii de‑a o ajuta pe LisbethSalander. De aceea sunt aici. Propun o colaborare intreSankt Stefan si Sahlgrenska.
- Despre ce fel decolaborare vorbiti?
- Dumneata te ocupi deproblemele ei fizice si sunt convins ca va fi cea mai bunaingrijire pe care o poate avea. Insa eu simt o mareneliniste in ceea ce priveste starea ei psihica. As dori saintervin cat mai curand posibil. Sunt gata sa ofer totajutorul pe care il pot aduce.
- Inteleg.
- Trebuie s‑o vizitez,pentru a face in primul rand o evaluare a stariiei.
- Inteleg. Din pacate, nu vapot ajuta.
- Poftim?
- Cum am mai spus, e in starede arest. Daca vreti sa incepeti un tratament psihiatric,trebuie sa va adresati procurorului Jervas, care decide inaceste probleme, si asta trebuie sa se hotarasca de comunacord cu avocata ei, Annika Giannini. Daca este vorba despreo expertiza psihiatrica legala, atunci instanta trebuiesa va mandateze.
- Tocmai aceasta birocratievoiam s‑o evit.
- Sigur, numai ca eu suntresponsabil pentru ea si daca va trebui sa se prezinte infata unui tribunal in viitorul apropiat, e necesar sa avemdocumente clare asupra tuturor masurilor pe care le‑amluat. In consecinta, trebuie sa urmam intreaga procedurabirocratica.
- Inteleg. Atunci, pot sa vadezvalui ca am primit deja o cerere din parteaprocurorului Richard Ekström din Stockholm, ca sa fac oexpertiza psihiatrica legala. Aceasta va avea loc inmomentul procesului.
- Foarte bine. Atunci vetiprimi autorizatia de a o vizita, fara sa trebuiasca saincalcam regulamentul.
- Dar in vreme ce nepreocupam de proceduri birocratice, exista riscul castarea ei sa se inrautateasca. Eu sunt interesat doar desanatatea ei.
- Si eu sunt, spuse AndersJonasson. Si, intre noi fie zis, pot sa va spun ca n‑amobservat la ea niciun semn de afectiune psihica. A fostranita grav si e in stare de soc. Insa nu cred in niciun caz caar fi schizofrenica sau ca ar suferi de fobiiparanoice.
Doctorul Peter Teleborianmai incerca o vreme sa‑l faca pe Anders Jonasson sa‑sischimbe parerea. Cand a sfarsit prin a intelege ca‑sipierdea timpul, s‑a ridicat brusc, luandu‑siadio.
Anders Jonasson a ramas ovreme cercetand ganditor scaunul pe care sezuseTeleborian. Cu siguranta, nu era ceva neobisnuit ca altimedici sa‑l contacteze cu sfaturi sau puncte de vedereasupra unui tratament. Dar era vorba aproape fara exceptiede pacienti care aveau deja un medic responsabil detratamentul unei afectiuni in curs. Niciodata pana atunci nui se intamplase ca un psihiatru sa aterizeze, ca ofarfurie zburatoare, si sa insiste sa aiba acces la unpacient pe care nu‑l mai tratase de multi ani, si in afaraoricaror reguli birocratice. Dupa un moment, AndersJonasson si‑a privit ceasul, constatand ca era aproapesapte seara. A ridicat receptorul si i‑a telefonatMartinei Kalgren, psihologul de garda pe care spitalulSahlgrenska il punea la dispozitia pacientilor de latraumatologie.
- Buna seara. Presupun ca aiterminat pentru astazi. Te deranjez?
- Deloc. Sunt acasa si nu facnimic special.
- Sunt un pic nedumerit. Aivorbit cu pacienta noastra Lisbeth Salander. Poti sa‑mi spuicare este impresia ta?
- Pai, am vizitat‑o de treiori si m‑am oferit sa discutam. Ea a refuzat amabil, darhotarat.
- Care e parerea ta despreea?
- Ce vrei sa spui?
- Martina, stiu ca nu estipsihiatru, dar esti o persoana inteleapta si plina debun‑simt. Ce parere ti‑a facut?
Martina Kalgren ezita oclipa:
- Nu sunt sigura cum saraspund la intrebare. Primele doua dati cand am vazut‑o eraintr‑o stare atat de rea, ca n‑am putut sta de vorba cu ea.Apoi am vizitat‑o acum o saptamana, la cererea HeleneiEndrin.
- De ce te‑a rugat Helena s‑ovizitezi?
- Lisbeth Salander e pe calesa se insanatoseasca. Cea mai mare parte a timpului zace pespate si priveste tavanul. Doctor Endrin voia s‑ovad.
- Si ce s‑aintamplat?
- I‑am spus cine sunt. Amvorbit cateva minute. Am intrebat‑o cum ii merge si dacasimte nevoia sa aiba pe cineva cu care sa vorbeasca. Ea aspus ca nu e cazul. Am intrebat‑o daca as putea s‑o ajut cuceva. M‑a rugat sa‑i aduc un pachet de tigari.
- Era iritata saudusmanoasa?
Martina Karlgren cugeta unmoment:
- Nu, n‑as putea spune. Eralinistita, dar pastra o mare distanta. Am socotit cerereaei de a‑i strecura tigari mai mult ca o gluma, decat ca ocerere serioasa. Am intrebat‑o daca voia sa citeasca ceva,daca as putea sa‑i dau carti de vreun fel. Mai intai, nu a vrut,dar pe urma m‑a intrebat daca nu aveam reviste stiintificecare sa se ocupe de genetica si de cercetari asupracreierului.
- De ce?
- Genetica.
- Genetica?
- Da. I‑am spus ca existacateva carti de popularizare stiintifica pe acest subiect labiblioteca, dar n‑a fost interesata. A spus ca citise dejacarti pe subiectul asta si a numit cateva lucrari, desprecare eu n‑am auzit niciodata. Prin urmare, era interesatamai ales de cercetarea in domeniu.
- Da? spuse Anders Jonassonuluit.
- I‑am spus ca nu avem cartiatat de specializate in biblioteca pentru pacienti - avemmai mult Philip Marlowe, decat literatura stiintifica-, dar as putea sa vad daca nu‑i gasesc ceva.
- Ai facut asta?
- Am fost si am imprumutatcateva exemplare din Nature si New EnglandJournal of Medicine. A fost satisfacuta si mi‑amultumit ca m‑am deranjat.
- Dar astea sunt revistedestul de specializate, care contin mai mult articolestiintifice si cercetare pura.
- Le citeste cu mareinteres.
Anders Jonasson ramasepentru un scurt moment fara grai.
- Cum consideri starea eipsihica?
- E reticenta. Nu adiscutat nimic personal cu mine.
- O consideri bolnavapsihic, maniaco‑depresiva sau paranoica?
- Nu, deloc. In cazul acesta,as fi dat alarma. De buna seama, este deosebita, are mariprobleme si se afla intr‑o stare de soc. Insa e linistita sila obiect, si pare sa‑si poata stapani situatia.
- Bine.
- De ce intrebi? S‑aintamplat ceva?
- Nu, nu s‑a intamplat nimic.Numai ca nu reusesc s‑o inteleg.
Fragment din volumul cu acelasititlu, in curs de aparitie la Editura Trei. Traducere din limbasuedeza si note de Maria-Elena Morogan.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
