A început să-mi fie teamă să mai bat străzile sărmanei noastre Capitale. Nu fac aluzie la vagabonzii în două sau patru picioare, ci la fondul arhitecturii de artă. Zilele trecute m-am trezit în faţa uneia dintre cele mai interesante clădiri (nu doar din Bucureşti sau din România) şi, pentru o fracţiune de secundă, am avut impresia că strigă după ajutor.
Derutat, am privit-o mai atent, cât îmi permitea intersecţia. Era vie, dar muribundă. Observasem că era locuită de indivizi care nu ar fi avut ce căuta în ea, căci aparţineau unei specii rare de sălbatici, specializaţi în compromiterea şi distrugerea patrimoniului locativ vechi ori artistic. Cineva, un iresponsabil, îi va fi adus acolo. Deşi Capitala musteşte de maidane, care de care mai atractive pentru investitorii imobiliari, un barbar cu bani a pus ochii pe această casă, mai exact pe locul ocupat de ea şi este decis să o termine, tot astfel cum a terminat şi casa ilustrului general Cantacuzino din apropiere.
Casa despre care vorbesc este cunoscută sub titulatura "casa Pompiliu Eliade" şi se află - încă - la intersecţia Cheiului Dâmboviţei cu strada Bogdan Petriceicu Hasdeu. Stilul ei m-a impresionat de multă vreme şi am căutat prin albume posibile surse de inspiraţie. Nu am găsit nimic cert. La prima vedere, pare o expresie a curentului Secession, carecteristic Vienei şi Imperiului Habsburgic, de la începutul secolului XX. Însă elementul ce o încadrează acestui current, paradoxal o şi diferenţiază: luminatorul octogonal pare o copie a "turnurilor" desenate de Hasdeu şi folosite de arhitectul Toma Dobrescu în planul Castelului din Câmpina. Or, savantul a pornit de la esoterism şi nu de la Secession, de la sensuri magico-spiritiste şi nu de la o tipologie decorativă! Dacă arhitectul casei din Bucureşti ar fi fost tot Dobrescu asemănarea nu m-ar fi mirat, însă el s-a numit Henri Susskind. Uimitor este şi faptul că strada ce trece prin faţa acestei case se numeşte Bogdan Petriceicu Hasdeu. Singura concluzie ar fi că savantul, care i-a fost profesor lui Pompiliu Eliade şi, ulterior, amic, a avut un cuvânt de spus în conceperea planului acestei stranii construcţii. Nu am niciun dubiu că fosta stradă Apollon a devenit strada Hasdeu la insistenţele profesorului Eliade, penelist influent în guvern şi la Primăria Capitalei şi că modificarea s-a datorat amintitei contribuţii hasdeiene.
Date despre Susskind se găsesc cu mare dificultate şi acelea minore ca importanţă, cum ar fi strada pe care locuia: Tunsu nr.8, ulterior Ecaterina Teodoroiu nr.10. Nu figurează, de plidă, în Dicţionarul Universal al Arhitecţilor. Marea şansă s-a numit Henrietta Susskind, fiica artistului, care, inspirată, a însoţit fotografiile şi documentele donate Cabinetelor de Stampe şi de Manuscrise ale BAR cu o scurtă, dar lămuritoare, biografie a tatălui ei, precum şi unul din volumele cu interviuri ale doamnei Victoria Dragu Dimitriu: "Cu Magda Ghinea.Poveşti din lada de zestre", apărut la Editura Vremea, patronată - mai cu seamă spiritual - de către doamna Silvia Colfescu.
Conform acestor surse Henri Susskind s-a născut la 15 decembrie 1868 în Viena. Acolo a copilărit şi a urmat toate etapele şcolare până la înscrierea la Politehnica din Zurich. După absolvirea acesteia s-a înscris la Şcoala de Arhitectură, devenind architect diplomat. Revenit la Viena, a cunoscut-o şi, în anul 1895, s-a căsătorit cu Paulina, fiica generalului Ion Vasiliu Năsturel. Potrivit legii în 7-10 ani putea să obţină cetăţenia română, fapt reuşit în 1902. Nu a fost o mezalianţă între o odraslă boierească şi un burghez vienez: Henri Susskind era şi el nobil, având titlul de baron. Ca inginer şi architect a colaborat încă de la venirea în România cu Lecomte du Nouy, ceea ce înseamnă că a lucrat în domeniul restaurării monumentelor de arhitectură bisericească şi feudală.
O paranteză pentru cei care au contestat metoda lui du Nouy: arhitectul francez a mers pe linia lui Brâncoveanu, adică a reconstruirii din temelie, uneori, tot ca un continuator al lui Brâncoveanu, construind un cu totul alt edificiu, cazul Catredalei Mitropoliei din Târgovişte. Deci nu a venit cu nicio noutate şi, prin urmare, nu îmi este deloc limpede dacă a urmat sau nu metoda lui Viollet le Duc. Au fost şi cazuri când s-a intervenit doar asupra interiorului, fără a fi afectată vechea structură.
Susskind a lucrat alături de du Nouy pe următoarele şantiere: Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, Biserica Sf. Dumitru din Craiova (o ruină pe care crescuse iarba) şi, parţial, la vechea Mitropolie din Târgovişte, pe care a definitivat-o (1923) după decesul arhitectului francez (în 1914). În această echipă îl va fi cunoscut pe arhitectul francez E. Choltus, reprezentant al Casei de arhitectură şi antreprenoriat Bradeau.
Spre surprinderea mea am aflat că acesta a fost arhitectul real al cunoscutului hotel Athenee Palace şi că o contribuţie însemnată la construirea acestuia, necunoscută istoricilor, a avut-o Susskind. Proba irefutabilă este acest citat din ziarul L'Independance Roumaine din 1912: "Ieri a avut loc deschiderea unui nou hotel situat în centrul Capitalei, pe Calea Victoriei, vizavi de grădina Ateneului Român. Acest hotel se numeşte Athenee Palace şi este proprietatea Societăţii Marilor Hoteluri. Este o construcţie monumentală şi în acelaşi timp o frumoasă operă arhitectonică. Arhitectul francez Choltus din Paris a fost însărcinat cu executarea planurilor. Fiind în imposibilitate de a dirija lucrările şi a se deplasa din cauza multiplelor sale ocupaţiuni, el a făcut apel la compatriotul nostru, cunoscutul arhitect H. Susskind, care a modificat proiectul şi a dat forma actuală faţadei hotelului, cât şi toate detaliile de ornamentaţie, atât în exterior cât şi în interior". Prin urmare, Susskind a continuat şi sfârşit pe cont propriu lucrarea începută de arhitectul Choltus, specialist şi în beton armat, şi de patronul acestuia, antreprenorul Teophile Bradeau! Textul mai atrage atenţia şi prin formula "cunoscutul arhitect".
Ce a construit Susskind până la acea dată? Textul doamnei Henrietta Susskind conţine şi răspunsurile la această dificilă întrebare. În primul rând atât de straniul castel - pare mai corect acest rang decât banala "casă" - Pompiliu Eliade, finalizată în 1907. Lista întocmită de fiica sa, care nu cred că este exhaustivă, cuprinde "casa doctorului Mirinescu din Strada Spătarului nr.8, casa lui Scarlat Lahovary din Calea Dorobanţilor colţ cu strada Grigore Alexandrescu, complet distrusă de bombardamentele din 1944, casa inginer Silviu Costinescu de pe strada Icoanei nr.56 colţ cu strada Orientului (locuită în prezent de fiul acestuia, pictorul Augustin Costinescu, n.n.), casa diplomatului Alexandru Darvari de pe Calea Victoriei, casa inginerului Petre Oteteleşanu din strada Moxa nr.15, casa profesor Brătilă din Şoseaua Jianu, casa dr. Constantin Papilian şi Vila Negoiul de la Sinaia a lui Take Ionescu".
În numele Societăţii Marilor Hoteluri, a supraveghat la Constanţa lucrările la Hotelul Palace (arhitect Edgar de Goue, 1912) şi în Sinaia ridicarea Hotelului Palace (1911) şi a Cazinoului (1913), ambele proiectate de Petre Antonescu. Tot în Sinaia a construit vila geografului Mihai Haret, primul preşedinte al Touring-Club, şi a restaurat vila Căpriţa şi Vama Strunga (din Moieciu). Alte lucrări consemnate de fiică sunt: Antrepozitele Vamale din Iaşi (1906), Agenţia Financiară din Râmnicul Vâlcea (1908), Institutul de Fiziologie şi Morfologie din Bucureşti (1913), astăzi Facultatea de Biologie, reparat în 1919 din cauza stricăciunilor produse de ocupanţii Capitalei în primul război mondial, Fabrica de zahăr din Chitila (1920).
Meritele sale au fost recunoscute şi în 20 august 1927 a fost delegat de Societatea Arhitecţilor Români să participe la Congresul Internaţional de Arhitectură ce se ţinea la Haga, Amsterdam şi Rotterdam, însă, din motive de sănătate, nu a putut să facă deplasarea.
"După doi ani, la 20 februarie 1929, a decedat subit în Bucureşti, în locuinţa sa din strada Ecaterina Teodoroiu nr. 10" îşi încheia Henrietta Susskind succinta biografie a tatălui ei. Asemenea tuturor arhitecţilor care au activat în România, Henri Susskind a proiectat clădiri în varii stiluri, bineînţeles după dorinţa comanditarilor. Lucrările sale nu sunt nici mai reuşite, nici mai slabe decât ale colegilor de breaslă şi dacă ei sunt cunoscuţi, pe el de ce să nu-l smulgem nedreptei uitări?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
