Pe numele sau adevarat Alexandru Ivan, autorul acestor confesiuni si-a cautat tot timpul radacinile paterne. "Absenta tatalui" din propria geneza se regaseste in majoritatea scrierilor si tablourilor sale. Ultimul episod mesteca de-a valma vremuri si oameni -colectivizarea, tatal adoptiv, moartea acestuia si moartea lui Stalin, tuberculoza, succesele si deziluziile -, salturi facute la intamplare de la litera la culoare. Din pacate, confesiunile lui Alecu Ivan Ghilia se termina aici. Cine vrea sa afle mai multe sa-i lectureze cartile. (Marcela Gheorghiu)
Sfantul care mi-a redat credinta
Eram pe val. Critica literara ma lauda. Crohmalniceanu si Paul Georgescu ridicau in slavi cautarile mele moderne, lupta mea cu pasunismul sadovenian - din care, paradoxal, proveneam si in spiritul caruia eram format prin nastere si prin climat zonal -, dar, mai presus de orice, lupta acerba cu sentimentalismul din mine. Desi sunt un liric prin natura, faceam eforturi teribile sa ma schimb, sa devin dur, obiectiv, sa fac o proza aspra. Atunci s-au produs niste transformari foarte mari in modul meu de a scrie, de a vedea viata si literatura: dupa ce initial m-a fascinat Hemingway, trecand prin Dostoievski, l-am descoperit pe Faulkner, care m-a interesat pana la obsesie, si mult mai tarziu pe Thomas Mann. Imi mergea foarte bine, eram glorios - Premiul Academiei, bani, traduceri peste traduceri, editii peste editii! Asa incat e usor de inchipuit ca, in 1980, cand mi-a fost respins romanul Intoarcerea barbatilor, am avut un soc. Bolnav, internat in spital, ma gandeam sa ma sinucid. M-a readus pe linia de plutire intalnirea cu parintele Galeriu. El m-a salvat... Devenisem ateu. Mi se spalase creierul atat de cumplit, incat toata inocenta care ma caracterizase candva disparuse. Pe parintele Galeriu mi l-a recomandat Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala, cu care ma imprietenisem prin Boris Buzila, ei fiind basarabeni amandoi. In casa la Boris ne si vedeam. Intr-una dintre dati, Antonie mi-a zis ca doi sfinti are aceasta tara: parintele Galeriu si parintele Cleopa. Asa l-am cunoscut pe sfantul care mi-a redat credinta.
Moromete din Ghilia
Lucram deja la revista Contemporanul de un an si ceva cand mi-a fost publicat primul volum, surprinzator, foarte bine primit de critica literara. Era o criza de scriitori tineri, o cautare febrila de noi talente, "Sa-i inlocuim pe maestri!" parea sa sune sloganul, adica pe cei vechi, pe cei care nu se dadeau pe brazda, care nu tineau linia partidului. Trebuie retinut ca ideologia marxista, forta partidului, a avut doua arme puternice. Prima era teama, iar cea de-a doua - complexul de vinovatie, arma teribil de puternica, a carei forta am simtit-o pe propria-mi piele. Tata - revin, iata, la el -, care dupa moartea bunicii devenise proprietarul unui hectar si jumatate de pamant, imprastiat, e drept, in toate punctele cardinale, dar totusi un hectar si jumatate, nu voia sa-l cedeze la colectiv. Incapatanarea lui a tinut in loc cooperativizarea in zona vreme de aproape un an. La Bucuresti, cei de la Contemporanul faceau presiuni asupra mea sa-l conving sa cedeze, in vreme ce tata era amenintat ca voi fi dat afara din serviciu. Desi nu stia carte, era analfabet, tata avea o minte brici. Toate marile operatii aritmetice le facea mental cu o rapiditate de computer. Era abonat la Romania libera, pentru ca, zicea el, era mai impartiala. In sat devenise o autoritate; un Moromete de Ghilia. Nu agrea Scanteia, pentru ca nu agrea partidul. N-avea de unde sa stie, saracul, ca si unul, si celalat erau ziare ale partidului. Cel mai mult il interesa pagina externa, pe care o comenta la carciuma din sat sau la el in ograda. Se strangeau mai multi, iar el facea comentariul politic bazandu-se pe ziar, fara sa aiba habar de citit. Ce se intampla? O punea pe sora-mea mai mica sa-i citeasca jurnalul si, avand o memorie teribila, retinea titlurile din pagina externa. Ii pacalea asa de bine pe ceilalti analfabeti ca el stie sa citeasca, incat ei erau convinsi suta la suta de acest lucru. Cu ziarul in mana, recita o fraza, doua, pe care le retinuse, dupa care urma comentariul sau. Era un deliciu sa-l auzi. Mai mult, tata vorbea si-n limbi straine! Nu doar Nina Cassian a inventat o limba straina, sparga, ci si tata. Erau cuvinte cu care se juca in mintea lui ludica si isteata. El singur spunea ca, daca ar fi avut scoala, ar fi ajuns cineva. Avea un cult pentru carte si marea lui fericire era sa ne dea la scoala. Voia sa invat bine, sa fiu cel mai bun si sa-i bat pe toti. Daca el ii batea cu pumnul, voia ca eu sa-i bat cu mintea. Fire foarte nervoasa, fuma tigara de la tigara - zicea ca face economie la chibrite. La capitolul alcool, bea orice, pana si spirt curat. Odata, intr-o vacanta, mi-am spus ca, decat sa-i duc trei sticle de tarie, mai bine sa-i iau o sticla de alcool etilic, sa-si prepare el dupa aceea ce vrea si cat vrea. Insa a pus sticla la gura si a baut, nu s-a mai obosit sa boteze alcoolul cu apa. Pana la urma, a platit un bir greu acestor inconstiente. Spre saizeci de ani, a facut un cancer si s-a prapadit. Am facut tot ce-am putut pentru el. L-am adus la Bucuresti, am vorbit cu profesorul Burghele, care l-a deschis si l-a inchis la loc. In ultimele zile de viata, se ruga de mama sa-l ierte pentru tot ce-i facuse, iar mama ii spunea: "Te-am iertat chiar de-atunci". Se ruga tot timpul. Mai ales pe fratele meu mai mic, Ghita, il ruga sa fie langa el in ceasul mortii. Ghita murise la trei ani si, zicea tata, se facuse inger, fiindca nu avea pacate. Cand si-a dat ultima suflare, nu stiu daca fratele meu a venit sa-l ajute sa treaca vamile cerului, dar Maica Domnului, cu siguranta, i-a fost alaturi in marea trecere.
Tuberculoza la moartea lui Stalin
Acest om strasnic care era tata refuza, asadar, sa cedeze pamantul. Iar eu aveam sarcina sa-l conving s-o faca. La Contemporanul, eu insumi eram trimis corespondent in Baragan, pentru a scrie reportaje din timpul colectivizarilor. Am tot facut reportaje, dormind pe mese, prin gari, mancand aiurea, fara un program de hrana si odihna, pana cand m-am imbolnavit de plamani, am facut tuberculoza. Intr-o zi, eram acasa - pe vremea aceea locuiam intr-o mansarda, deasupra unei boiangerii, pe strada Apolodor. Facusem hemoptizie, eram mai mult mort decat viu, dupa o noapte cumplita, cu un lighean plin de sange langa pat, iar la radio se transmitea muzica simfonica; murise Stalin. In acea zi, a venit sa ma vada tovarasa Coca Zaharia, sefa de cadre de la Contemporanul. Eu eram aproape lesinat in pat, iar ea imi plangea de mila, dar nu pentru ca eram bolnav si puteam sa mor. Plangea pentru ca daduse boala peste mine tocmai in acel moment in care ar fi trebuit sa fiu la redactie cu tovarasii colegi pentru a-l plange impreuna pe Iosif Visarionovici. O saptamana mai tarziu, medicul ma punea pe picioare si, impreuna cu nevasta-mea, plecam la un sanatoriu de tuberculosi. Eu am fost ghinionul sotiei mele. La Iasi, fusese si ea eleva lui Corneliu Baba. La Bucuresti, eu am avut ghinionul sa ajung la Maxy, ea a avut sansa sa nimereasca la Ressu. Ea - o foarte buna desenatoare. Dar si-a incheiat cariera de pictor de sevalet cand, imbolnavindu-ma de tuberculoza, m-am internat in sanatoriul de la Sinaia, iar ea m-a insotit. Trei ani am facut pneumotorax. Ea, fiind nevoita sa-si ia serviciu, s-a angajat la Animafilm. Apoi a venit pe lume copilul, iar ea a ramas in industria desenului animat. Eu am fost ghinionul ei. Si apoi, tot ce a urmat, necazurile cu Securitatea, arestarea mea si cate si mai cate despre care nu mai vreau sa vorbesc... Am fost ghinionul ei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
