O ascendenta artistica de tip Tonitza-Baba echivala, dupa 1944, cu un examen picat la proba eliminatorie. Arta plastica romaneasca de dinainte de aceasta data era oricum pusa la zidul infamiei, tintuita in insectar ca o radasca purtatoare de virusi letali pentru societatea noastra postbelica. Daramite sa mai fii acuzat si de "formalism burghez", sa ti se puna eticheta de "babist", sa pici pe mainile celui mai feroce dusman al maestrului tau. Alecu Ivan Ghilia vede astazi in acele intamplari deloc placute si o parte buna. A pus pensula in cui si, pentru o vreme, a devenit scriitor. (Marcela Gheorghiu)
Desi a inteles ca sunt bolnav, Corneliu Baba mi-a pus la dispozitie planse si a dispus sa raman si sa muncesc, pentru a-i ajunge pe ceilalti din urma. Am lucrat toata noaptea; am lucrat ca in transa, in disperare, fiindca inapoi, in sat, eu nu voiam sa ma mai intorc orice s-ar fi intamplat. Sinucidere curata, realizez astazi, caci dimineata m-au gasit intr-un hal fara de hal, culcat cu capul pe sevalet. M-au dus urgent la spital. Facusem icter - nu o forma galopanta, dar totusi icter - pe fond de stres, de oboseala, de nemancare. Am ramas internat in spiridonie o saptamana. Acolo am primit si vestea cea mare: a venit la mine Constantin Baciu (Dumnezeu sa-l ierte pe Baciu si sa-l aseze in casa dreptilor!) si mi-a spus, din usa: "Bai, ai reusit! Tare te-a mai laudat Babicu!" Babicu era Baba.
Lui Corneliu Baba i-am spus ca nu am tata, iar el mi-a zis ca are sa-mi fie el tata. S-ar parea ca-l cucerisem, caci la vremea aceea aveam o mutrita inocenta de copil prostut de la tara, cu ceva angelic in toata fiinta, mai ales in ochii albastri si foarte senini. Pe langa Baciu si Hatmanu, Baba m-a adoptat si pe mine, in asa masura incat, daca lucra cu model, ne lasa si pe noi sa-l folosim pentru studiu. Visam sa fiu pictor si, de-acum, aveam toate premisele; intrasem in gratiile lui Baba, iar Baba era pentru mine, la ora aceea, cel mai mare pictor din tara. Sigur, exista si Ciucurencu la Bucuresti, dar Ciucurencu nu avea forta si dramatismul maestrului meu si, in plus, nu era portretist. Era un bun colorist, facea o pictura incantatoare, magica... Baba, insa, isi punea probleme mari, asa cum si-au pus toti titanii, de la spanioli si pana la el. Treptat, am intrat, prin forta lucrurilor, in randurile boemei iesene - predominanta si traditionala in mediul artistic. Din ea inca mai faceau parte marii scriitori - Otilia Cazimir, Constantin Ciopraga, George Lesnea -, patriarhii, dar din urma venea valul nou, alcatuit din scriitori comunisti si condus de prozatorul Ion Istrati - secretarul filialei Iasi a Uniunii Scriitorilor. Asa am inceput sa umblu pe la sedintele cenaclurilor literare. Pe vremea aceea exista un mare descoperitor de talente in ale scrisului, un geniu al descoperirilor - Ion Ghelu Destelnica -, poet si dramaturg, actor la Bacau. Cand l-am cunoscut eu, facea actorie. M-a descoperit si pe mine, a citit in mine talentul literar si m-a incurajat sa scriu. Ceea ce am si facut.
Babismul - o crima capitala
Erau anii cand la Bucuresti se dadeau marile lupte intre realismul socialist si reminiscentele artei burgheze "decadente". Formalismul era calul de bataie, dusmanul numarul 1, inamicul cel mai inversunat al "puritatii" de cristal a realismului socialist. Or, Corneliu Baba a fost considerat cel mai infocat si mai primejdios formalist in pictura acelor ani. In sculptura, de pilda, formalistul numarul 1 era Constantin Brancusi, dar acesta avea avantajul ca se afla la Paris, in vreme ce Baba traia la Iasi, inconjurat de studenti si lider de opinie. Adevarul e ca era un personaj fascinant si, mai presus de toate, era om: ii placea si un vin bun, si o mancare buna, ii placeau si glumele. Banateanul asta avea un extraordinar simt al umorului. Adulat de catre toti iesenii, Baba era in plina apoteoza. Era considerat urmasul lui Tonitza si toate legendele legate de Tonitza erau implicit legate si de el. Lucrase cu Tonitza la schitul Durau. Initial, Baba visase sa devina violonist si canta foarte bine la vioara. Cum Tonitza il iubea foarte mult, la Durau il punea sa-i cante. Tonitza era un melancolic strivit de problemele unei familii numeroase, preocupat sa castige bani, cu toate ca avea foarte multe comenzi... Doamne, cand a fost soarta artistului roman mai buna? Baba ii canta la vioara Balada lui Ciprian Porumbescu si Tonitza plangea.
Pe cat de bine era vazut Corneliu Baba la Iasi, pe atat de rau era vazut la Bucuresti, unde stapanea Ciucurencu. E drept ca marii critici il laudau: Petru Comarnescu, Ion Frunzetti - autoritati supreme in artele plastice atunci si acum. Frunzetti fusese elevul lui Tudor Vianu si, la randul lui, l-a vazut urmas al sau pe Andrei Plesu. L-a pretuit foarte mult pe acesta si l-a ajutat la fel de mult... Baba era pomenit de bine in articole. Dar, la un moment dat, a fost organizata una dintre acele plenare terifiante, defaimatoare, in cadrul careia Baba a fost acuzat de formalism, demascat si scos de la catedra. Trogloditismul a mers insa si mai adanc: nu s-au multumit sa-l dea afara pe Corneliu Baba, ci au mai si desfiintat Academia Mihaileana - una dintre cele mai vechi nu numai din Iasi, ci din toata Moldova. In felul acesta au fost inchise toate institutele de arte din Iasi care imparteau acest sediu, considerate a fi un cuib de burghezie retrograda unde formalismul colcaia in voie.
Divortul de pictura
In doi ani, Baba a fost dat afara, iar academia desfiintata si daramata. La scurt timp dupa aceste evenimente, m-am trezit ca sunt repartizat la Bucuresti. Eram in anul IV. Numai ca aici, la Institutul "Nicolae Grigorescu", am dat peste cel mai cumplit ghinion al vietii mele de pana atunci. Am picat la clasa lui M.H. Maxy, cel mai mare dusman al lui Baba! Cum m-a vazut, mi-a si pus stigmatul de "babist" si a inceput sa ma persecute... Ma punea, de pilda, sa fac portretul lui Marx. Stiti ce barba si ce plete avea Marx. Ei, bine, Maxy imi cerea sa i le desenez, cu creioanele numarul 1, numarul 2 si numarul 3, fir cu fir; hiperrealism american in cel mai pur inteles al cuvantului, fotografie in toata legea!
Eu imi formasem cat de cat mana de desenator sub indrumarea lui Baba, dar lucrasem in carbune. Or, carbunele iti permite sa stergi, sa atenuezi, sa ingrosi, sa modelezi. Creionul e rigid; trebuie sa ai un ochi si o mana de gravor de geniu. Cazusem prada terorii maxyste si eram constient ca voi ramane repetent. In acel moment - a cata oara oare in existenta mea de pana atunci! - a intervenit Bunul Dumnezeu, care m-a salvat. M-am angajat la revista Contemporanul. Atunci a survenit si salvarea, fiindca, in acelasi an, s-a infiintat o sectie teoretica de istoria si teoria artei chiar la Institutul "N. Grigorescu". Am fugit de la Maxy la noua sectie fara sa mai stau pe ganduri, lucrand in paralel la Contemporanul. Atunci s-a petrecut ruptura cu pictura. Dumnezeu ma ajuta din nou, dandu-mi aceasta foarte grea incercare. Ma apara de mine insumi, de posibilele compromisuri pe care le-as fi putut face, ajungand intr-un tarziu sa-l pictez pe Ceausescu, de pilda. Eram tanar, ambitios, tentatia era mare, era foarte greu sa-i rezisti. Astazi, vinovati de compromisuri in epoca de care vorbesc se fac doar bietii artisti; criticii, insa, nu. Or, nimeni nu ar recunoaste ca bietii artisti sunt de multe ori victimele criticilor. Oricum, pe mine, Dumnezeu m-a salvat atunci, moral vorbind. Nu am mai pus mana pe pensula pana in 1980, cand, "gratie" interventiei lui Valeriu Rapeanu, mi-a fost respins, la Editura Eminescu, romanul Intoarcerea barbatilor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
