A doua zi după-masă am ajuns la Smolensk. Un alt oraş grav afectat de luptele din 1941. A trebuit să ne prezentăm la centrul de colectare, unde am primit instrucţiuni pentru continuarea călătoriei în ziua următoare. Acest centru, care era folosit şi ca loc de dormit pentru militarii în trecere, era într-o fostă biserică ortodoxă, transformată în hambar de comunişti şi în centru de colectare pentru militari de către germani. Dar casa Domnului dăinuia. Plafonul era distrus, aşa că, înfăşurat în manta, ca să-mi fie cald (era martie), am dormit, trezindu-mă des şi privind spre cer. Dimineaţă am plecat mai departe, trenul oprindu-se la Gorodok - tot mai aproape de front, unde ne-am prezentat, împreună cu alţi doi soldaţi germani, la un punct de control. De acolo am fost îndrumaţi spre satul unde se afla compania noastră din Regimentul 10 Tancuri. Cu raniţa în spate, casca pe cap şi arma în pregătire, pentru orice eventualitate, am intrat în pădurea care ne ducea spre destinaţie. N-am întâlnit nici un partizan - poate că nici nu erau în regiune - şi am ajuns cu bine. Am fost repartizaţi la plutoanele respective şi în casele ţăranilor unde aveam să stăm cât regimentul se găsea în refacere.
Noii camarazi erau soldaţi şi subofiţeri aflaţi de mai mult timp pe front, pe care îi recunoşteai după atitudinea lor relativ indiferentă, şi soldaţi mai tineri, dornici de afirmare. Comandantul companiei era un sublocotenent decorat cu "Crucea de Fier" clasa I, iar pe mânecă avea semnul că fusese rănit. Ne-a invitat la masa de prânz în casa unde locuia. Mâncarea era aceeaşi ca pentru toată lumea. În armata germană - în timp de război, pe front sau acasă - era aceeaşi mâncare pentru toţi ofiţerii, de la general în jos, până la ultimul soldat. Nu o dată m-am gândit ce bine ar fi fost dacă acest obicei ar fi fost implementat şi la noi sau la italieni, unde existau - şi mă refer în special la situaţia de pe front - trei popote separate: pentru ofiţeri, pentru subofiţeri şi pentru trupă. O inegalitate în faţa morţii care îl pândea pe fiecare.
Programul zilnic în această perioadă de refacere era monoton. Instrucţie individuală sau la tanc. Trageri, curăţatul armamentului şi a motorizatelor. Toată compania locuia în casele ţăranilor, alături de ei sau, mai bine zis, de cei care nu fuseseră luaţi de sovietici în timpul retragerii, adică femei şi copii. A venit Paştele anului 1943, care s-a nimerit în aceeaşi zi cu aniversarea lui Hitler. Mâncarea a fost aceeaşi, dar toată lumea a primit o cantitate de coniac în gamelă… iar ţăranii, care lucrau şapte zile pe săptămână, au primit zi liberă. De vorbă cu camarazii şi consumând coniacul (destul de prost), ne-am cam ameţit şi ne-am întors la casa noastră pe două cărări. Ne-am dezmeticit însă când gazda ne-a spus, aşa cum a putut, în germană, că ştiind că suntem români - îi spuseserăm noi când am fost încartiruiţi - şi că suntem pravoslavnici ca şi dânsa, ne-a văruit camera cât am fost plecaţi şi ne-a pus pe perete o icoană pe care o ţinuse îngropată în timpul sovieticilor. Pe masă, într-o farfurie, erau două ouă… albe. Ne-a explicat, tot în felul ei, că nu a avut vopsea, dar că ouăle au fost sfinţite de un ţăran bătrân, rudă cu ea. Emoţionaţi peste măsură, i-am mulţumit şi noi cum am putut.
Nu peste mult timp am primit ordin să plecăm într-un anumit sector al frontului şi să fim gata să intrăm în acţiune. Ne-am dus până la Gorodok, unde am îmbarcat tancurile şi celelalte autovehicule, apoi ne-am pus în mişcare. Priveam pe fereastră regiunea din jur, defrişată de calea ferată până la restul pădurii, iar din loc în loc erau turnuri de observaţie din lemn, unde erau postaţi, cu schimbul, soldaţi germani. O măsură de siguranţă contra partizanilor din regiune destul de naivă, aş zice eu astăzi. Dar atunci primul gând mi-a fost la cei din turnurile de observaţie, pradă sigură a celor care i-ar fi atacat.
Ajunşi la destinaţie, a urmat debarcarea, încolonarea şi marşul până la poziţiile de sprijinire a unei unităţi de infanterie germane. Am aşteptat cam două zile fără să se întâmple nimic, afară doar de faptul că s-a împărţit poşta şi din nou coniac. La umbra copacilor, care camuflau tancurile, am citit scrisorile de la mama şi de la Edeltraud (cunoştinţa de la Beuten) şi am băut coniac până când… m-am trezit în tanc, în mijlocul unui atac al sovieticilor asupra unităţii germane. Tancul a fost lovit, iar eu am fost uşor rănit - nimic grav, încât să fiu trimis la vreun spital de campanie sau chiar înapoi în Germania. Îmi făcusem botezul focului, dar, oricum, aceasta îmi garanta că prezenţa mea obligatorie de trei luni pe front, cu acţiune, era îndeplinită. (...)
Şi iar ne-am trezit scoşi din refacere şi trimişi în linia întâi. Era un ţinut deluros. În faţă aveam tranşeele unei unităţi de infanterie. Rolul nostru era mai ales acela de a sprijini cu foc şi de a anihila astfel orice încercare de înaintare a ruşilor. Dar nici ruşii nu "tăceau". Am avut de suportat două sau trei bombardamente cu katiuşe, acele arme asurzitoare pe care nemţii le numeau "Orga lui Stalin". Proiectilele (rachetele) porneau pe neaşteptate, străpungeau văzduhul cu un zgomot asurzitor, iar când loveau efectul era distrugător - dar mai degrabă pe o rază redusă de acţiune. Aşa că, dacă erai bine ascuns şi în afara razei de lovire, scăpai cel mult cu o afecţiune la urechi. Două-trei tiruri cu "Orga lui Stalin" mi-au fost îndeajuns. În altă noapte am fost treziţi de nişte urlete disperate care veneau de undeva din valea care despărţea poziţiile germane de cele sovietice. A doua zi am aflat că o unitate germană de pionieri încercase să pătrundă în vale, trecând dincolo de tranşeele germane, dar s-a ciocnit cu o unitate similară de pionieri sovietici, care avea aceeaşi misiune, anume de a planta mine între poziţiile celor două tabere. Când s-au descoperit reciproc s-a trecut la o luptă corp la corp cu efecte îngrozitoare.
În altă zi, un soldat german a fost omorât de un proiectil sovietic pe când se afla într-un loc ascuns - mai clar spus, omul îşi făcea nevoile. A fost înmormântat la liziera unei păduri, pe dealul din apropriere. Scurta ceremonie putea fi observată cu ochiul liber. Am urmărit-o, iar în momentul în care s-a dat onorul şi trupul tânărului, învelit într-o pătură, a fost coborât în groapa săpată de camarazii săi, am simţit ce nu mai simţisem până atunci: o disperare totală. Nu atât gândindu-mă că aş putea avea o soartă asemănătoare, ci la faptul că voi fi îngropat la mii de kilometri de ţară, de pământul meu natal. M-am întrebat atunci: "Dar eu, Doamne, ce caut aici între străini, departe de tot ce-mi este drag şi cunoscut?". Mi-am revenit şi mi-am aprins o ţigară (pe vremea aceea fumam ţigări), gândindu-mă la ce voi face când mă voi întoarce şi voi avea timp liber…
Nu după multă vreme am primit ştirea că stagiul de pe front s-a terminat şi că trebuie să mă reîntorc în Germania, la unitatea mea, Divizia 20 Tancuri. Unde? La Zinten, o mică localitate undeva în Prusia Orientală. Am făcut cale întoarsă o bucată de vreme, ca şi cu trei luni înainte, dar cu sufletul mai liniştit. La Smolensk s-a format un nou grup de elevi - deveniţi între timp subofiţeri -, care aveau acelaşi obiectiv. Am întâlnit români, prieteni ca Mihai Antonescu, Mircea Antonescu. Sandi Neicof era probabil undeva în Africa, ne-am zis, dar ne vom revedea şi cu el, dacă trăieşte. Şi trăia, cum aveam să constat mai târziu.
Fragment din Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!, în curs de apariţie la Editura Polirom. Volum apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Volum îngrijit de Veronica Nanu şi Florica Dobre. Prefaţă de Dinu Zamfirescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
