Mircea Carp (n. 1923, Gherla), ziarist şi director-asistent la Europa Liberă(1979-1995). Militar de profesie, a luptat în cel de-al doilea război mondial; a fost rănit şi decorat. În 1946 este dat afară din armată din cauza activităţilor sale anticomuniste. Emigrează, în 1951, în Statele Unite, unde devine jurnalist şi analist politic. Este mai întîi crainic, apoi redactor, Şeful Serviciului Românesc al postului de radio Vocea Americii. Din 1979 este redactor al programului "Actualitatea internaţională" şi, ulterior, director-asistent al Serviciului românesc la RadioEuropa Liberă. În prezent locuieşte la München.
Cartea, în curs de apariţie la Editura Polirom, acoperă întreaga viaţă a lui Mircea Carp, din 1923, cînd acesta se naşte la Gherla, şi pînă în prezent. Autorul povesteşte atît experienţele şi evenimentele trăite în România, cît şi cele din viaţa de exilat. Sînt cuprinse în plus, în partea a doua şi în anexe, extrase din documentele Securităţii referitoare la Mircea Carp, diverse portrete sau impresii ale altora despre Mircea Carp.
Spre sfârşitul celei de-a doua perioade, în iarna spre primăvara anului 1943, subofiţerilor instructori li s-a părut că ne-am cam luat nasul la purtare. Cred că era mai degrabă o scuză, un pretext pentru ceea ce avea să urmeze. Un aşa-zis "Masken Ball". A durat aproape toată noaptea, din oră în oră eram coborâţi pe scări de la etajul patru, unde aveam dormitorul, până la parter şi invers. De fiecare dată trebuia să ne schimbăm uniforma: cea de zi cu cea de paradă, cea de sport cu cea de campanie etc. În acest timp, unii instructori rămâneau în dormitoare, răscoleau prin dulapurile rămase deschise şi aruncau lucrurile pe jos. Coborârile în faţa blocului erau însoţite de inspecţii, marşuri, defilări sau exerciţii sportive. Calvarul s-a terminat spre ziuă, când în decurs de o oră a trebuit să facem ordine în dormitoare şi să aşteptăm inspecţia subofiţerilor. De îndată ce ne-am culcat, a sunat deşteptarea şi începerea programului zilnic.
În primăvara anului următor, pe când eram ofiţer instructor la un alt regiment (18 Tancuri, lângă Dresda), au venit la mine subofiţerii plutonului de recruţi pe care-l comandam şi mi-au cerut voie să desfăşoare un "Masken Ball". A trebuit să-l interzic, deoarece recruţii erau tineri care abia împliniseră 17 ani şi fuseseră relativ prost hrăniţi în tot anul din urmă, suferiseră rigorile unei vieţi în timp de război, unul dus şi în interior, din cauza bombardamentelor Aliaţilor, care lăsaseră grele urme fizice şi chiar psihice. Fuseseră interzise chiar şi marşurile prea îndelungate sau "culcările" repetate prea des.
Până la atentatul împotriva lui Hitler din iulie 1944, armata se bucura de o autonomie aproape totală, excepţie făcând faţă de Partidul Nazist, în afară de generalii de la cartierul general al lui Hitler, care îi erau aproape total supuşi. La Înaltul Comandament al Armatei se găsea o secţie de propagandă - dar nu politică, ci naţional-militară - care avea însărcinarea ca, prin material scris şi audio-vizual, să prezinte imaginea armatei germane (încă victorioasă la acea vreme) în relaţiile cu alte ţări şi mai ales cu armatele aliate Germaniei. În februarie 1943, am primit la Neuruppin vizita unui reprezentant al acestui departament, un maior care se ocupa de editarea revistei Signal, publicaţie de o calitate tehnică excepţională. Maiorul a explicat că revista apare în mai multe limbi (ne-a spus care, dar am uitat), fiecare articol având acelaşi conţinut. Singura deosebire era coperta, care se referea la câte o situaţie privind relaţiile Germaniei cu ţara respectivă. Până aici totul bine, însă ofiţerul respectiv a făcut o gafă care a creat un incident. El nu ştia că în audienţă se aflau şi câţiva elevi români, aşa că, luându-l gura pe dinainte, a spus că în cazul ultimului număr al revistei în limba română coperta îl arată pe Führer strângându-i mâna mareşalului Antonescu, "ceea ce - a adăugat el - i-ar bucura pe români ca pe nişte iepuraşi". În acel moment mi s-a urcat sângele la cap şi, totodată, am simţit privirile colegilor mei români îndreptate asupra mea, purtătorul lor de cuvânt neoficial, ales datorită faptului că vorbeam cel mai bine germana. M-am ridicat în picioare şi, urmat de ceilalţi colegi, am trecut printre rândurile ofiţerilor germani, până la uşă. Ne-am oprit, am salutat şi, fără un cuvânt, am părăsit sala de conferinţe. Ieşiţi în parcul din jur ne-am dat seama de grava indisciplină pe care o săvârşisem, dar nu mai era nimic de făcut. Am hotărât să ne ducem la dormitoare şi să aşteptăm riposta. Însă noi eram cu toţii convinşi că gestul nostru, luarea de atitudine era justificată. Am aşteptat cam vreo oră până când a venit o motocicletă de la comandamentul regimentului, iar şoferul mi-a spus că vrea să mă vadă colonelul comandant. Ajuns la comandament, ofiţerul de serviciu m-a introdus imediat în biroul colonelului. Când acesta a răspuns salutului meu şi mi-a făcut semn să mă aşez în faţa biroului, am intuit că lucrurile nu stau chiar atât de rău. Colonelul a început prin a justifica vorbele maiorului de la Propagandă, spunând că, deşi vorbesc foarte bine limba germană, nu posed, probabil, capacitatea de a desluşi exact toate cuvintele şi mai ales toate nuanţele limbii germane. "Maiorul nu a vrut să jignească pe nimeni", a adăugat el. Încurajat de mersul discuţiei, i-am spus colonelului că vorbesc totuşi curent limba germană şi că eu şi camarazii mei români rămânem la părerea că am fost jigniţi de cuvintele maiorului. Rămânând fiecare pe poziţia lui, colonelul comandant a sugerat să considerăm totuşi incidentul închis, cu exprimarea părerii sale de rău pentru faptul că a avut loc. Nu am raportat incidentul organelor noastre superioare tocmai din acest motiv. Nu voi şti niciodată dacă am făcut bine sau rău. Încurajator a fost însă faptul că noi am fost solidari tot timpul.
În martie a venit şi momentul încheierii celei de-a doua perioade a pregătirii noastre ofiţereşti şi am primit ordinul de plecare pe front. Fiecare la alt regiment. Mie şi lui Haidamac ne-a fost sortit Regimentul 10 Tancuri din Divizia 20, undeva în sectorul de mijloc din Rusia. Sandi a primit ordin pentru Africa, la Regimentul 5 Tancuri. Ne-am despărţit cu greu, căci niciunul nu ştia când şi dacă ne vom mai revedea.
Am plecat de la Neuruppin mai întâi la Varşovia, unde am descoperit un oraş aproape în întregime distrus de invazia germană din septembrie 1939. Mă gândesc la acei germani care se revoltă mereu şi violent împotriva distrugerii, de către avioanele Aliaţilor, a oraşului Dresda (fără îndoială o crimă umanitară), dar uită sau nu vor să-şi amintească de distrugerile cauzate de avioanele germane Varşoviei sau Rotterdamului. Mă rog, la ora aceea nu mă gândeam la aşa ceva. Haidamac şi cu mine ne-am plimbat puţin prin oraş sau ce mai rămăsese din el. Am vizitat prin exterior fostul Palat Regal, rămas aproape intact, şi am mâncat într-un restaurant deschis numai militarilor germani. În drum spre gară - unde mai târziu, seara, urma să ne îmbarcăm într-un tren spre front - am fost acostaţi de un golănaş care, mai cu semne, mai cu cuvinte germane pocite, ne-a întrebat dacă vrem să ne ducem la un bordel. Am acceptat fără explicaţii. Era un bordel numai pentru militarii germani. Dar fata cu care m-am dus mi-a destăinuit că era o poloneză din Bucovina. Îşi amintea cu plăcere de copilăria petrecută acolo şi, în semn de apreciere, m-a lăsat de două ori, spre disperarea plutonierului german de la intrarea în sectorul fetelor, care nu ştia de ce întârzii şi nu vin să-mi iau livretul militar oprit la sosire.
Trenul era plin cu militari germani ce se întorceau din concediu sau erau vindecaţi de rănile primite, dar şi cu oameni noi, care urmau să vadă frontul pentru prima oară, la fel ca şi noi, Haidamac şi cu mine.
Fragment din Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!, în curs de apariţie la Editura Polirom. Volum apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Volum îngrijit de Veronica Nanu şi Florica Dobre. Prefaţă de Dinu Zamfirescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
