Christine Gräfin von Brühl face parte din familia contelui Heinrich von Brühl, căruia Dresda îi datorează terasa cu acelaşi nume. S-a născut pe 31 decembrie 1962, la Accra, în Ghana, şi a crescut ca fiică de diplomaţi în Ghana, la Londra şi Singapore. Tatăl ei este Dietrich Graf von Brühl şi mama ei Maria Octavia Gräfin von Waldburg zu Wolfegg und Waldsee. În prezent este jurnalistă şi autoare de cărţi cu un enorm succes. Să nu uităm, noblesse oblige!
Cartea de faţă este o farsă ravisantă despre barierele dintre cástele secolului XXI şi cum pot fi ele încălcate: povestea aventuroasă a unei iubiri imposibile, dintre o aristocrată şi un artist, ale căror fundaluri familiale şi culturale nu ar putea fi mai diferite.
„...De fapt, la început, nu avea nici cea mai mică intenţie să se căsătorească, pentru că o aristocrată catolică ar trebui, firesc, să contracteze un mariaj, pe cât posibil, cu un nobil de aceeaşi confesiune, aşa cum cere tradiţia şi impune eternul Almanah Gotha.“ - Christine Gräfin von Brühl
*
* *
M-am născut printre banane şi nuci de cocos. Tata era diplomat, iar la începutul anilor şaizeci fusese trimis în misiune în Africa de Vest, mai exact, la Accra, capitala Ghanei. Acolo m-am născut eu, după ce mama, aflată într-o stare avansată cu sarcina, l-a urmat pe tata la post. Toată tărăşenia a produs oarecare senzaţie. Nu era tocmai lucrul cel mai firesc din lume să pleci la tropice când aşteptai un copil. Străinătatea era periculoasă, condiţiile climatice din acele locuri nu tocmai îmbietoare. Întrebarea standard care i se punea oricărui diplomat dintr-un astfel de post era: „Soţia vă însoţeşte?“
Tata provine din Prusia Orientală, iar familia lui a pierdut în război absolut tot. Pentru el, mutările, indiferent dacă erau hotărâte de el sau de alţii, făceau parte din viaţă, aşa că lui nu i se părea mare lucru că familia îl urma în Ghana. Dar mama crescuse într-o familie care din negura timpurilor şi până azi e stabilită în Allgäu. Orăşelul în care se află castelul familiei e chiar mic. Iar cel mai apropiat centru administrativ i s-ar părea unui locuitor din München sau Hamburg un cătun uitat de lume. Bunica a fost îngrozită când a aflat de mutarea în Africa.
– Doar nu vrei să naşti copilul în junglă!
Mama însă nu s-a lăsat înduplecată.
– Copiii se nasc peste tot în lume, i-a spus ea. Cred că în Ghana se întâmplă la fel.
I se părea extraordinar că se măritase cu un bărbat alături de care putea să se mute dintr-o ţară în alta. Ţinea la micuţul oraş în care crescuse, la colegele de şcoală, la familie, dar primise şi o educaţie deschisă, aşa că era întru totul capabilă să-şi găsească fericirea oriunde în lume. Perspectiva de a da naştere unor copii în străinătăţuri nu o speria defel. Acest lucru îl demonstrase cu copiii ei mai mari, deşi a te fi născut la Bonn sau la Marsilia nu era nici pe departe la fel de spectaculos. Aşa că a aşteptat până ce mobila şi toate câte ţin de o gospodărie au fost împachetate şi încărcate, i-a luat pe cei doi fraţi mai mari de mână şi a pornit după tata.
Dar nici Renania şi nici Franţa n-ar fi putut s-o pregătească pentru condiţiile din Africa. Atunci când mama a sosit în Africa, tata nu găsise nici măcar o locuinţă, ci stătea la un coleg unde şi-a instalat familia cu tot calabalâcul. Era înainte de Crăciun, iar afară soarele pârjolea. Dar mama mea a luat totul cu calm. A folosit acest răstimp pentru a se obişnui cu căldura şi se ducea cu cei doi copii la mare. N-a mai trecut mult, iar casa pe care ambasada o prevăzuse pentru părinţii mei s-a eliberat, iar ei s-au mutat acolo.
În seara de Ajun au împodobit un pom, care arăta mai degrabă a palmier decât a brad. Şi lumânările mai degrabă se topeau la asemenea temperaturi decât să ardă. Ca nişte dansatoare graţioase se înclinau lent într-o parte până ce – fără urmă de graţie – cădeau din suport. Fraţii mei trebuie să se fi amuzat copios. De reculegere nici nu putea fi vorba, în schimb cântau plini de sârg „O, ce veste minunată“, iar eu, ascultătoare fiind, am luat aminte, iar peste câteva zile am venit pe lume.
Primii mei ani de viaţă au stat sub semnul lipsei de griji şi al fericirii. La scurt timp după ce am fost înţărcată am cerut, zice-se, banane, ceea ce în Africa nu era defel o problemă. Aşa că am căpătat banane câte am vrut. Cum altfel poţi să-ţi închipui paradisul?
Apoi erai scutit şi de numeroase alte frecuşuri zilnice. Indicaţii precum: Îmbracă-te gros! Unde-ţi sunt papucii de casă? Trage-ţi fermoarul până sus! pur şi simplu nu existau. Ca să nu mai vorbim de: Unde ţi-e căciula? Hai să-ţi pun salopeta de zăpadă. Lasă-ţi pantofii uzi afară! Unde ţi-e puloverul? Toate acestea erau cuvinte străine. Într-o ţară caldă, o serie de măsuri educative sunt lipsite de orice sens: Grăbeşte-te, bea-ţi ceaiul, goleşte-ţi farfuria! La ce bun asemenea îndemnuri când mâncarea nu apucă nicicând să se răcească? La temperaturi de treizeci sau patruzeci de grade la umbră, problemele celui însărcinat cu educaţia se axează mai mult pe găsirea unor motive ca dimineaţa să schimbi pijamaua cu o rochiţă sau nişte pantaloni scurţi.
Cum însă existenţa mea stătea sub semnul lui „A“ de la Africa, dar şi de la aristocraţie, după ale cărei principii trebuia să fiu educată, la scurt timp după naşterea mea a sosit în zbor din îndepărtata Suabie minunata Frieda. Era soră medicală de pediatrie, înaltă şi subţire, inteligentă şi drăgălaşă – mama nu conteneşte nici azi cu laudele la adresa ei. O ajuta pe mama la treabă şi îşi oferea sprijinul oriunde era nevoie. În familiile de aristocraţi nu e valabilă doar deviza „Înmulţiţi-vă!“ ci şi principiul după care copiii nu sunt crescuţi doar de mamă. Lucrul acesta începe cu moaşa. În casele aristocrate aceasta soseşte cu câteva zile înainte de naşterea copilului şi pleacă abia când sugarul a ajuns la stadiul în care doarme toată noaptea. Este urmată îndeaproape de Fräulein şi apoi de tânăra au-pair de altă limbă, respectiv de institutoarea cu diplomă. Dacă nu s-ar ghida după maxima „Oamenii au nevoie de fraţi şi surori“, aristocraţii nici n-ar mai exista. Şi regula conform căreia „Copilul trebuie să se raporteze la mai mulţi adulţi“ îşi are pe deplin rostul, fiindcă altfel mamele ar claca una după alta. Cinci până la opt copii nu sunt o raritate în aceste familii.
Oricum existau şi o mulţime de angajaţi de-ai locului: un bucătar, un grădinar, mai multe persoane însărcinate cu curăţenia – în Africa, acesta e obiceiul. Mama a fost nevoită doar să se obişnuiască cu faptul că personalul era format în majoritate din bărbaţi. Un bărbat în bucătăria casei era un lucru necunoscut pentru ea.
Înregistrările pe film de 8 mm, pe care părinţii mei le-au făcut în Africa, redau perfect vesela idilă pe care o trăiam. Scenele amintesc de medicul veterinar Daktari şi de fiica sa Paula la centrul medical din Wameru. Lipsesc doar Clarence, leul saşiu, şi Judy, prietenoasa femelă cimpanzeu. Tata poartă pantaloni de vară deschişi la culoare şi – lucru ce nu-i stă defel în fire – cămăşi cu mâneci scurte. În rest nu-l ştim decât în costume elegante cu cravată la gât. Mama poartă rochii de vară colorate, iar bona Frieda apare frumos bronzată, îmbrăcată în pantaloni scurţi şi etalându-şi picioarele lungi şi zvelte. Noi, copiii, suntem desculţi. Ceea ce este cât se poate de convenabil pentru evoluţia mea de la bebeluş la copil mic. Căci dobândesc cu mare iuţeală capacitatea de a merge în două picioare. Iar încălţămintea ar fi reprezentat cu siguranţă un impediment.
Într-unul din filme se vede cum Hamidu, grădinarul, se caţără într-un palmier şi îi culege o nucă de cocos fratelui meu. Tânărul desculţ, îmbrăcat cu o cămaşă colorată şi pantaloni scurţi, se caţără agil pe trunchi în sus. Ajuns din nou pe pământ, face mai întâi o gaură mică în coaja nucii şi îi dă fratelui meu să bea lapte de cocos. Acesta bea şi se strâmbă din cauza gustului neobişnuit în timp ce Hamidu râde de se prăpădeşte, scuturându-se din tot corpul. Apoi se lasă pe vine, ia o macetă şi taie dintr-o lovitură fructul în două. Extrage cu îndemânare miezul din interior şi îi întinde fratelui meu o bucată – fiecare gest al său fiind însoţit de un zâmbet strălucitor. Fratele meu îşi îngroapă entuziasmat dinţii în miezul proaspăt de nucă, iar sora mea mai mare, toată numai bucle blonde şi îmbrăcată într-o rochiţă albă, primeşte bineînţeles şi ea o bucată. Viaţa e pur şi simplu un vis!
Nu după mult timp mai vine un copil pe lume. Din nou o fată! Cât voi trăi am să mă simt legată de sora mea mai mică prin locul comun al naşterii noastre. La fel ca mine, primeşte şi ea un nume african, la fel ca mine le provoacă fraţilor mai mari aceeaşi dezamăgire: Doar copiii care se nasc în Africa ar trebui să fie negri, nu-i aşa?!
Deşi se aflau în îndepărtata Africă, părinţii mei n-au vrut cu niciun chip să se abată de la tradiţia de a le da urmaşilor mai mult decât un prenume. Fiindcă aşa se obişnuieşte în familiile nobile. Copiii mai primesc un nume după naş, unul după vreun sfânt sau arhanghel sau un nume cu oarecare tradiţie în familie – în felul acesta se adună rapid mai multe. Când africanii au înţeles cum stau lucrurile, n-au vrut să se lase mai prejos şi au adăugat la şirul oricum numeros de nume unul propriu. Surorii mele i-au spus Aqua, iar mie Aidjua, amândouă fiind numele în ghaneză al zilei din săptămână în care ne-am născut. Astfel, pe sora mea o cheamă Miercuri, iar pe mine Luni. Spre bucuria mamei, care a adăugat aceste denumiri la lungul şir al numelor noastre de botez. Fiindcă cine trăieşte după anumite concepte culturale este deschis şi pentru tradiţiile altor oameni. La disperarea diverşilor funcţionari care sunt obligaţi să înregistreze respectivele nume nu s-a gândit nicio clipă.
La scurt timp după naşterea surorii mele mai mici, s-a pus problema ca, după trei ani petrecuţi în Ghana, să o luăm din nou din loc. Tata a primit un post la Londra. Oamenii care s-au ocupat de mutare au meşterit din scânduri de lemn nefasonat o ladă atât de mare încât ar fi putut încăpea în ea întreaga casă. La fel ca primele mele încercări de mers ori culesul nucii de cocos, şi acest episod a fost imortalizat pe film. Ca de obicei tata a plecat înaintea noastră, noi, copiii, împreună cu mama ne-am îmbarcat pe un vapor uriaş şi am pornit în lunga călătorie înapoi spre Europa.
Mama era mândră şi fericită în această nouă aventură. Fotografii din timpul călătoriei cu vaporul o arată pe punte, râzând, cu părul răvăşit de vânt. Totul mersese bine, curajul ei fusese răsplătit: plecase cu doi şi se întorcea din junglă cu patru copii sănătoşi. Din fericire, nu dăduse ascultare avertismentelor bunicii.
În fundal apar în imagine doi pitici, înfofoliţi în haine groase şi cu nişte căciuli uriaşe pe cap. Sunt sora şi fratele meu mai mare. Se caţără tot mereu pe o bancă, ca apoi să sară jos, scoţând ţipete de fericire. Şi asta ore în şir. Râd, vântul le flutură hainele, le umflă şi le ridică. Imaginea unei fericiri şi plăceri neţărmurite. La urma urmei, copiilor le e perfect indiferent dacă se află pe un transatlantic ce străbate oceanul sau pe un bac care traversează duduind Rinul. Important este să aibă o bancă pe care se pot căţăra.
La Londra ne-am instalat într-un apartament în Eaton Place, un cartier select din centrul oraşului, ale cărui clădiri datează încă din secolul al XIX-lea. Casele-tip care se înşirau pe cele patru laturi ale pieţei erau zugrăvite în tradiţionala culoare galben-crem şi arătau toate la fel. Fiecare faţadă era dotată cu două coloane impozante, iar la uşa grea de la intrare se ajungea urcând câteva trepte. Chiar şi casa scărilor avea un aer aristocratic. Pentru părinţii mei hotărâtor a fost un singur lucru: tata putea să meargă de acasă pe jos la birou.
Locuinţa noastră se afla la etajul întâi. Era spaţioasă, se întindea pe două niveluri şi avea tavane înalte decorate cu stucatură, dar nu exista grădină, nici măcar un balcon, iar temperaturile din Anglia erau incomparabil mai scăzute decât în Africa. O adevărată schimbare! Dintr-odată, a ieşi afară însemna să pui pe tine jachetă şi căciulă, să cobori scări, să umbli pe asfalt. Mersul cu picioarele goale era strict interzis. Iar de palmieri şi nuci de cocos, nici vorbă.
Dar nu ne-am dat bătuţi. Mama ne scotea aproape în fiecare zi în Hyde Park, care se afla în apropiere, să luăm aer, iar la sfârşit de săptămână, pregătiţi de picnic, făceam excursii în minunatele parcuri din împrejurimi.
Deasupra noastră în aceeaşi casă locuiau cei de la Rolling Stones. Toţi cei cărora le povesteam asta erau teribil de impresionaţi, noi însă habar nu aveam că oricând am fi putut da nas în nas pe scară cu una dintre figurile legendare ale rockului. Într-una din zile, sora mea a trebuit să ducă sus o scrisoare pe care poştaşul o lăsase din greşeală la noi. Mick Jagger în persoană a fost cel care i-a deschis uşa. Ea însă n-a rostit niciun cuvânt, i-a dat plicul şi a luat-o la goană pe scări în jos. Se speriase de-a binelea la vederea bărbatului tras la faţă şi cu obrajii ridaţi.
În casele aristocrate nu se ascultă de regulă rock’n-roll. Când mama îi întâlnea în holul casei pe Keith, Mick sau pe un alt membru al trupei se mulţumea să-i salute întrebând: How is it going with the music?
Părinţii mei ascultau cel mult opere sau simfonii. Tata punea uneori discuri cu „trompeta de aur“ a lui Maurice André. Nu exista în casă decât un singur disc cu muzică „modernă“, iar acesta era „Puppet on a String“ cântat de Sandie Shaw. Când cântăreaţa britanică a câştigat în 1967 Eurovisionul cu această melodie, părinţii mei se aflau din întâmplare împreună în faţa televizorului, iar mama se distrase cântând-o şi ea. Avea mult talent muzical, iar în copilărie luase şi ore de canto. Mai târziu tata îi dăruise discul.
Pentru noi, copiii, discul acesta era o raritate, am ascultat melodia de mii de ori, ore întregi. Ne puneam pe dans, ţopăiam şi urlam din rărunchi refrenul. Astfel am ajuns să facem cunoştinţă destul de repede cu bărbatul care locuia sub noi, căci în Anglia pereţii sunt atât de subţiri că se cutremură toată casa când patru copii îşi fac de cap într-o încăpere. Bărbatul a sunat la uşa noastră, interesându-se politicos dacă am putea pune capăt ţopăielilor noastre. Apucase în ultima clipă să prindă un braţ al lustrei care se desprinsese şi era cât pe ce să cadă şi să se facă ţăndări. Mama a dat imediat muzica mai încet, s-a scuzat cu multă politeţe, iar de atunci încolo nu s-au mai auzit în casa noastră decât arii din opere.
La subsol locuia Mr. Broom, care avea mai mulţi mopşi, pentru care îl invidiam din toată inima. Ca să ne împace, părinţii ne-au dăruit un canar. Slabă consolare! Când ne întâlneam cu Mr. Broom pe stradă, îl salutam bucuroşi şi întrebam dacă aveam voie să mângâiem caraghioasele patrupede cu blana lor gri-perle şi boticurile negre şi turtite. Acesta ne dădea voie, iar noi ne lăsam pe vine în foiala fornăitoare şi mârâitoare a micuţilor mopşi şi le mângâiam încântaţi spinările rotofeie şi catifelate.
Când învăţasem destulă engleză, l-am invitat pe Mr. Broom să treacă într-una din zilele de Crăciun pe la noi, să cântăm împeună „Christmas carols“. Nu mică le-a fost mirarea părinţilor mei când, într-adevăr, pe 25 decembrie Mr. Broom s-a prezentat la uşa noastră. După cum s-a dovedit, nu era doar fericitul proprietar al unor câini, ci şi al unui acordeon, pe care îl adusese cu el. Am petrecut o seară minunată, cântând împreună „Jingle bells“, „Little donkey“ sau „Ol’ McDonald had a farm“. Ştia toate cântecele noastre preferate pe dinafară.
Trăiam în mediul nostru ocrotit, şi pentru noi nu era nicio diferenţă că afară era Africa sau Londra. Mama a rămas din nou însărcinată, s-a născut fratele meu mezin, iar la noi a venit o institutoare, care se ocupa în principal de sora mea şi de mine. Deşi era severă, am iubit-o nespus pe Fräulein, aşa cum îi spuneam, şi am continuat să ţinem la ea şi după ce plecase de mult timp de la noi. Până în ziua de azi facem schimb regulat de scrisori. E originară din Danzig, aparţine bisericii protestante evanghelice, iar tatăl meu i se adresa cu cuvântul „soră“, fiindcă aşa era obişnuit din copilăria sa petrecută în Prusia Orientală. Purta aproape întotdeauna un şorţ lung, alb ca laptele, ale cărui bretele se încrucişau la spate şi erau legate în faţă în talie. Se ţinea dreaptă ca o lumânare, mai ales la masă, impunându-ne tuturor prin atitudinea ei o disciplină absolută. În plus era foarte îndemânatică şi se pricepea de minune să coasă, să taie, să plieze, să lipească, să deseneze şi să cresteze. Ore în şir meşterea cu sora mea şi cu mine, ne învăţa origami sau cum se fac stelele cu care se împodobesc brazii, inventa leagăne de păpuşi din coji de nucă, animale din castane, iar din scoarţă de copac a meşterit o barcă cu pânze, căreia i-am şi dat drumul pe apă în lacul raţelor din Hyde Park.
Cum începusem şcoala în Anglia, iar spre disperarea părinţilor mei uitam tot mai mult limba maternă – ajunsesem să vorbesc englezeşte chiar şi cu păpuşile –, mama şi tata au rugat-o pe Fräulein să facă ore de germană cu mine. Astfel ea a fost cea care m-a învăţat să scriu şi să citesc nemţeşte. Dar am învăţat de la ea şi multe altele, căci puteam s-o întreb orice îmi trecea prin minte, iar ea îmi explica răbdătoare cum stau lucrurile. Chiar şi mai târziu, când nu mai locuia la noi, a continuat să-mi răspundă la întrebări. Ea a fost de altfel cea care, cu ocazia unei vizite, m-a învăţat primii paşi de vals.
O dată pe săptămână avea liber şi atunci îşi punea în locul şorţului un pardesiu şi se ducea la biserică. Dar frecventa altă biserică decât noi, ceea ce îmi stârnea la maximum curiozitatea. În general, aristocraţii sunt foarte credincioşi şi le dau copiilor o educaţie religioasă. Şi noi mergeam de marile sărbători precum Paştele sau Crăciunul la biserică, respectam postul dinaintea Paştelui, ne rugam înainte şi după masă, iar seara îngenuncheam împreună ca să ne facem rugăciunea. N-a durat însă mult până când am aflat de la Fräulein totul despre Luther şi tezele sale afişate pe poarta bisericii din Wittenberg şi despre reforma iniţiată de acesta. Setea mea de cunoaştere era de nepotolit.
Să fi perceput încă din Anglia situaţia noastră? E adevărat că sora mea şi cu mine luam lecţii de balet, mergeam la şcoala de fete şi eram obligate să purtăm fuste, dar asta era ceva foarte britanic. Suprapunerea peste tipicul educaţiei aristocratice era pur întâmplătoare. Fetele învaţă să danseze, băieţii se duc la fotbal, copiii poartă la şcoală uniforme. Şi toată lumea cunoaşte fenomenul „Nanny“. La urma urmei, Pamela Travers a înălţat cu celebra ei Mary Poppins un monument de neuitat acestei categorii de membru al familiei.
Mi-amintesc însă că încă din Anglia şi cel târziu la Bruxelles, unde tata fusese numit la sfârşitul anilor şaptezeci, apărea întrebarea cum se traduce în engleză sau franceză titlul nostru de Graf ori Gräfin. Oamenii voiau să afle cum trebuie să se adreseze părinţilor noştri. Termeni precum Count şi Countess sau Comte şi Comtesse ne erau prin urmare cât se poate de familiari.
Fragment din Adio, nobili! sau noblesse oblige/ de Christine Gräfin von Brühl, în pregătire la editura Baroque Books & Arts, colecţia cadril. Traducere: Ondine Dascăliţa. Ilustraţia copertei: Andreea Floreanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
