Ziarul de Duminică

Acum un veac (XXIV). Regina Maria – puterea amintirii (V)/ de Ion Bulei

Problemele care ţineau de oficializarea relaţiei lor sunt multe şi mai ales de natură religioasă. Sf. Scaun nu e de acord să fie botezaţi copiii lor în confesiunea ortodoxă, regina Victoria vrea ca Maria să fie cununată în ţara în care se născuse, deci în biserica Sf. George din Windsor, dar pentru că urmau a se celebra două slujbe, una  catolică, alta protestantă, niciuna dintre cele două biserici nu voia să fie în al doilea rând. Până la urmă se renunţă la celebrarea la Windsor, spre marea dezamăgire a Mariei. Se adaugă la toate acestea neputinţa de a se putea celebra cununia la Coburg din cauza stării de imoralitate a Curţii bătrânului duce Ernest. Până la urmă cununia se celebrează la Sigmaringen şi, cum Maria avea doar 16 ani, s-a aşteptat până s-au împlinit 17 şi nunta n-a avut loc decât la 10 ianuarie 1992. 

Până la nuntă cei doi logodnici fac vizite. În Anglia să vadă pe tatăl Mariei, care nu venise la Sigmaringen şi la regina Victoria. Tatăl „mă luă în braţe şi izbucni în plâns, mărturisindu-mi cât suferea să mă vadă pe mine, fata lui cea mare şi mult iubită, plecând într-o ţară îndepărtată şi necunoscută, şi că el îşi făurise pentru mine alt vis, un vis ce ar fi dat viitorului meu cu totul altă soartă”. Îi cere să nu uite că e principesă britanică şi fată de marinar. Maria rămâne impresionată şi tulburată de această neaşteptată izbucnire a unui om altfel foarte reţinut în manifestările sale.

În Anglia cei doi au din nou prilejul de a-l întâlni pe regele Carol I, care, după vizita sa la Windsor, rămâne câteva zile la Londra, unde vizitează câteva instituţii folositoare: Banca Angliei, Monetăria, docurile... Carol I îmbina totdeauna plăcutul cu utilul. Avea exemplul atâtor alţi oameni politici care procedaseră la fel. La Londra, de pildă, îl şi vedea pe contele Cavour, care în loc să se ducă în vizită doar la manifestările de cultură şi divertisment, se ducea să viziteze închisorile, ca să vadă cum funcţionau. Pornit pe calea modernizării, statul italian avea nevoie de studierea modului de funcţionare a instituţiilor în statele unde procesul de înnoire începuse mai devreme. La fel gândea şi Carol I. Şi îşi îndemna nepotul să facă întocmai. „El niciodată n-a fost îndrăgostit, îi spunea Ferdinand Mariei. Astfel că nu înţelege; eu am venit aicea să fiu fericit, nu să fiu târât de colo colo în vizitarea instituţiilor de stat”. Eu, desigur, găseam foarte firesc să mă prefere Monetăriei sau Docurilor!”, comenta cu dulce ironie Maria.

Tot înainte de nuntă, cei doi logodnici o văd pe regina Elisabeta a României, aflată atunci la Neuwied, într-un fel de exil pe care i-l impusese regele Carol în urma amestecului vinovat al lui Carmen Sylva în relaţia amoroasă a lui Ferdinand cu Elena Văcărescu. Maria face un foarte reuşit portret al unei femei cu probleme ca acelea pe care le avea regina României. În cele scrise o înţelege pe Elisabeta, dar îl înţelege şi pe Carol I. „După părerea tuturora, ea (Elisabeta) era vinovată de tot ce se întâmplase şi atât de tare se învrăjbise lumea în contra ei, încât regele găsi de cuviinţă s-o lase să plece la mama ei, la Neuwied; afară de aceasta, regina pusese atâta la inimă nefericita întâmplare, încât i se zdruncinase cu totul sănătatea şi, timp de doi ani, fu nevoită să stea în pat sau să fie purtată într-un jeţ cu roate”. În ceea ce o priveşte, Maria descoperă mai târziu povestea cu Elena Văcărescu. Află că Ferdinand fusese trimis să călătorească în Olanda, Belgia, la Sigmaringen, Potsdam, Berlin, Cassel... „Şi la Cassel îl aştepta Ursita... dar eu nu ştiam că el călătorea pentru mângâierea inimii lui frânte...” Maria descrie pe larg prima ei vizită la Segenhaus, lângă Wied, unde Elisabeta locuia în acel moment, era în (1892), împreună cu mama ei. Decorul în care-şi ducea existenţa Carmen Sylva era unul de teatru, „într-o ciudată odăiţă în care se afla un pat mare şi scund, luminat de sus printr-o fereastră în tavan. Pe pat stătea culcată, rezemată de multe perne, foarte albe şi foarte moi, aceea pe care venisem s-o vedem”. Cadru de mare efect: lumina revărsată de sus asupra bolnavei, hainele ei în alb, pernele... Lumea era pentru ea un imens teatru şi ceea ce punea în evidenţă era jocul ei pe o scenă a lumii, era dramatismul situaţiei. „Nevinovată cum eram, eram totuşi eu rivala; rivala care câştigase partida”. Paginile dedicate acestei întâlniri cu o doamnă care va juca un rol important în viaţa ei în anii următori sunt pagini cu virtuţi stilistice evidente.    

 

Aceasta era Maria înainte de a veni în România. O curiozitate pe care şi-o pun la 1900 mai ales calendarele al căror număr începe să sporească şi în publicistica românească; lecturi uşoare, de zile de sărbătoare. Subiectul era gustat de cititori. Chiar prea multe ei nu aveau de aflat. Nici în cazul Elisabetei, de altfel. „Până a se căsători, părinţii mei nu s-au cunoscut, scria Elisabeta în amintirile sale publicate sub titlul Colţul penaţilor mei. Ca atare eu nu sunt copilul lăudatei iubiri, ci al datoriei”. A avut şi nenorocul de a avea doi părinţi bolnavi, tatăl de tuberculoză şi mama mai mulţi ani condamnată să umble într-un cărucior. În plus, unul din fraţii ei, Otto, va muri la 12 ani. Elisabeta a înţeles de timpuriu omenescul. Nici părinţii Mariei nu s-au luat din dragoste. S-au căsătorit la 23 ianuarie 1874, adică atunci când regina Victoria a Marii Britanii, căreia tare îi mai plăcea să aranjeze matrimoniile princiare, a hotărât ca ducele Alfred de Edinburg, cel de-al patrulea copil al ei, să se căsătorească cu Maria Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II-lea. O alianţă între un protestant şi o ortodoxă! O căsnicie cu patru copii. Maria a fost primul, în 1875, la 29 octombrie. Copilăriile celor două principese au fost diferite: o aspră pregătire pentru realitate, în cazul Elisabetei, cu lumea basmului interzisă, dimpotrivă, „copilărie fericită, fără griji, copilăria unor oameni bogaţi şi sănătoşi, feriţi de loviturile şi de asprele realităţi ale vieţii”, în cazul Mariei, după cum ne-o spune ea însăşi, cu peregrinări de la Eastwell Park, în comitatul Kent, în timpul sezonului de vânătoare şi al Crăciunului, la Clarence House, la Londra, în sezonul modern, la Osborne Cottage, în insula Wight, în timpul verii. Manifestările de afecţiune exterioare nu erau îngăduite în castelul de la Neuwied şi astfel de manifestări Elisabeta le reversa asupra păpuşilor şi pernei pe care dormea. La Neuwied obiceiul era să nu se piardă nicio oră fără să se facă ceva folositor, nicio zi fără o ocupaţie serioasă, pretutindeni exemplul muncii, mereu sfaturi, lecţii şi învăţare. În plus, o educaţie religioasă serioasă. Cu treziri la şase dimineaţa, citit şi comentat versete. Maria nu s-a confruntat cu această aspră educaţie. Missy, cum i se zicea, creşte în toată libertatea.

Mai târziu Maria scria despre mama ei: „Mama mea a fost mai degrabă o femeie inteligentă, puternică, raţională. Autocrată ca suflet, dar democrată ca gust. I-a plăcut să trăiască în simplitate, dar fără îndoială că a fost mai mult aristocrată decât orgolioasă. Era totodată ceva care mocnea sub aparenţa ordonată, se împotrivea uşor ordinii stabilite a societăţii. Moralizatoare, gânditoare, o extraordinară luptătoare pentru virtute şi datorie, dar, în general, un spirit original” XIX, 292-293.  Mama ei iubea copiii cu patimă. „Întreaga-i viaţă era dăruită lor. Dar nu se considera tovarăşa lor, pentru că nu admitea amestecul între generaţii. Ea întruchipa autoritatea şi totodată dragostea – suverana, stăpâna în căminul ei, aceea ca ţine sceptrul şi te face să simţi că puterea asupra binelui şi a răului este a ei”. Fiicei ţarului nu-i plăceau sporturile. Îi plăcea să stea de vorbă „cu oameni deştepţi şi sfătoşi, şi-mi amintesc de mirarea mea când, într-o zi, ne spuse că preţuia mai mult pe diplomaţi şi pe oamenii politici decât pe militari, marinari şi pe sportsmeni – ceea ce în copilărie, pe urmă ca fată şi apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârşire de neînţeles, căci şi eu şi surorile mele aveam preferinţa, cu totul feminină, pentru uniforme şi pentru omul trăit în aer liber, voinic şi pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!”.

Ducele Alfred, tatăl ei, pasionat marinar, era mai mult plecat, „era întrucâtva străin pentru noi”, un bărbat „frumos, pârlit de soare, cu ochii albaştri”. Aşa că „mama era marea realitate a vieţii noastre”. Şi pentru mama Mariei, copilăria era libertatea, cât mai mare libertate în aer liber, „ferită cu abilitate de implicaţiile politice şi dinastice ale rangului său”, cum delicat şi adevărat scrie Ştefania Dinu, într-un încântător portret pe care îl face Mariei. Crescută astfel, n-avea nicio pregătire pentru rolul pe care i-l pregăteau monarhii şi oamenii politici. Dar... nu a suferit prea tare din această pricină. În 1924, vizitând din nou Malta, o vede pe mama ei „în fiecare colţişor. Îmi amintesc mirosul din camerele ei, vocea sa care răsuna în ele, am văzut-o plimbându-se prin grădini, bucurându-se de soare şi culegând violete... Dumnezeu să binecuvânteze amintirea sa, draga, iubita Mama, care ne-a făcut copilăria atât de frumoasă.”

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.