„[…] în toate fazele educaţiei şi ale uceniciei mele pe calea vieţii, am rămas o femeie tânără, sănătoasă şi normală, care primea bucuria când i se ivea în cale, dar totodată şi multiplele datorii ce-i erau impuse.”
La 16 ani se dovedeşte un talent în pictură. Nota originală a picturii sale e dată de sentimentul delicat pentru culoare, pentru o culoare care îşi caută mereu lumina potrivită pentru a se exprima. Iubea tot ce e frumos, iubea liniile, culorile, miresmele, hainele şi blănurile frumoase, juvaerurile de preţ. Iubea muzica, şi această iubire o însoţeşte toată viaţa. Ia lecţii cu Ruth Mercier, profesoara soacrei sale, renumită pentru pictarea florilor. Regina îşi amintea: „Prinsesem bine meşteşugul lui Mercier în întrebuinţarea culorilor diluate într-un belşug de apă, aşa încât florile mele şi după ce se uscau păstrau o adâncime catifelată ce amintea natura şi desfăta ochii”. Are, de la început, o mare dragoste pentru culoare şi un simţ înnăscut al liniei. Ia pildă de la Elisabeta şi începe să ilustreze cărţi. Carmen Sylva ilustra mai cu seamă evanghelii. O făcea pentru biserica de la Curtea de Argeş. Îi dăruieşte şi Mariei o carte de rugăciuni ilustrată. O alta, pictată pe pergament, o dăruieşte lui Ferdinand. La cererea Elisabetei, lucrează şi împreună la ilustrarea unei lucrări.
Ştefania Dinu ţine să ne aducă aminte că principesa Maria a patronat societatea „Tinerimea artistică”, societate înfiinţată în 1901, care includea o nouă generaţie de pictori: Ştefan Luchian, Arthur Verona, Kimon Loghi, Jean Al. Steriadi, Alexandru Szathmari, Constantin Artachino, Fritz Storck. Despre ei se spunea că aparţin unei noi şcoli, descătuşate de principiile vechii şcoli, iar cooptarea tinerei principese în calitate de patron al noii structuri era o mişcare inteligentă. Ea venise în contact cu arta nouă în 1900, la Darmstadt, unde se afla sora sa, Victoria Melita, căsătorită cu marele duce de Hessa. Şcoala de la Darmstadt era un pilon însemnat al Secession-ului german. În fiecare an, când pictorii organizau expoziţia lor, principesa Maria era prezentă. Expune acuarele alături de toţi aceşti artişti şi susţine participarea lor la expoziţii internaţionale, prima prezenţă fiind aceea de la Atena, din 1903. La prima expoziţie, ea aduce câteva piese de mobilier, creaţie proprie, stofe după desenele ei, cu motive Art Nouveau, trei tablouri cu flori. Aduce şi două cărţi pictate de ea, prima pe hârtie japoneză, pentru prietena ei Pauline Astor, ca dar de nuntă, şi a doua pentru Ferdinand. „E opera mea cea mai de seamă – scria regina – şi a fost plănuită cu gândul să las casei noastre ceva ce nu se putea înstrăina. Această a doua carte a fost pictată pe pergament şi încheiată cu acelaşi dichis ca şi cealaltă, doar că paginile aveau altă formă, cartea fiind mult mai groasă, iar florile nu erau toate de aceeaşi culoare.” Maria expune în fiecare an la „Tinerimea artistică”. Iată, de pildă, în 1910, ea onorează expoziţia cu două acuarele, care trădează „un splendid simţ decorativ”, cum ţine să remarce Al. Tzigara Samurcaş. Este expoziţia unde C. Brâncuşi expune Cuminţenia pământului, care, curios, nu-i place lui Samurcaş. Maria patronează şi Societatea „Domniţa Maria”, care deschide la Bucureşti un atelier unde se copiau foarte frumoase scoarţe şi velinţe. Societatea acorda premii de 200 sau 100 de lei, semnate de principesa Maria. Ea îşi extinde activitatea şi în domeniul mobilierului (dulapuri, mese, scaune, poliţe, blidare).
După Marele Război însă nu mai are aceeaşi aderenţă faţă de noul în artă. Simţul ei artistic rămâne la valori clasice. Avangardismul n-o atrage. „De ce trebuie vaca să fie albastră, de ce să aibă un portret atât de puţin relief, încât să pară lipit de fundul tabloului, iar toate obrazurile să aibă culoarea kaki? De ce să pară casele că s-au îmbătat, iar lumea să aibă numai câte un ochi şi un nas deloc? De ce... Ştiu că, de când sunt regină, am spus în mai multe rânduri că cele două mai grele încercări dintre îndatoririle mele regale sunt ascultarea plângerilor opoziţiei şi vizitarea expoziţiilor ultramoderne, unde sunt nevoită să zâmbesc unei forme de artă care îmi aduce un fel de jignire aproape fizică.”
Ştefania Dinu urmăreşte şi pasiunile vestimentare ale reginei. Ea trăieşte într-o perioadă de schimbări ale modei. Într-o perioadă în care apare taiorul (jachetă sau bolero), se poartă bluzele lejere de batist sau sefir, cravata, lavaliera, încep să se scurteze rochiile şi se pun în evidenţă pantofii. Suntem în epoca în care trăiesc mari creatori de modă: Charles Worth, Paul Poiret, John Redfern, Jean Patou, Gabrielle Coco Chanel, Madeleine Vionnnet. Sufocantele corseturi sunt înlocuite cu rochii inspirate din baletele ruseşti. Maria îi cunoaşte pe toţi creatorii importanţi de modă şi îi frecventează ori de câte ori are prilejul. Ea cumpără haine de pretutindeni, are plăcerea cumpărăturilor de veşminte, de încălţăminte, de bijuterii. Nu scapă niciodată prilejul de a cumpăra de la Veneţia, Roma sau Paris. Şi când nu reuşeşte să facă cumpărături la Veneţia, de pildă, pentru că era duminică, îşi programează s-o facă la întoarcere într-o altă zi. E într-o strânsă legătură cu firma Cartier, pentru bijuterii, şi cu Casa de parfumuri Houbigant din Paris. E o fină cunoscătoare a parfumurilor de trandafir, liliac, iasomie. Mon Budoir e parfumul nelipsit. Ştie să se îmbrace cu eleganţă şi stil. Are grijă să-şi exploateze toate calităţile trupului şi să-şi ascundă eventualele defecte (faptul că avea picioarele mai „formate”, de pildă, sau nu cât i-ar fi plăcut de lungi). Maria nu e doar o femeie frumoasă, este şi pedantă, elegantă totdeauna şi ştiind să-şi acomodeze prezenţa cu veşmintele cele mai potrivite. Are excentrităţi pe care le şi cultivă. Vrea mereu să atragă atenţia, să epateze. Vrea să fie femeie, dar nu oricum, ci frumoasă, să stârnească rumori în urma ei. „Simţeam o neasemănată plăcere să mă gătesc cu toate podoabele mele cele mai frumoase. Aveam rochii în toate culorile curcubeului; cu toate că azi mi-ar părea cam caraghioase, pe atunci erau de un «chic» neîntrecut şi fuseseră alese cu multă grijă.”
Scrie Carol I fratelui său Leopold, în ianuarie 1898, că la Nisa „se vorbeşte mult mai ales de marea paradă de toalete pe care o face Missy, care ar fi întrecut în şic pe toate doamnele de acolo, lucru evidenţiat şi de ziarul Figaro. Această observaţie este cu atât mai puţin îmbucurătoare cu cât mai sunt încă de achitat la Viena sume considerabile ceea ce i-am scris şi lui Nando”. La 4/16 martie 1898 îi cerea din nou fratelui său s-o mai tragă de mânecă pe Missy, cu cheltuielile sale exagerate. Din câte a aflat la Viena rămăsese cu 100.000 de franci datorie.
Mai cu seamă atunci când se întâlnea cu sora ei, Victoria Melita, neastâmpărul cumpărăturilor şi al bucuriei de a se distra era dezlănţuit. De pildă, în 1897 ele cumpără pălării. Le numiseră „pălăriile împărătesei Eugenie”. „Ne prindeau foarte bine – îşi amintea regina – şi dădeau mai mult farmec mişcării noastre când salutam lumea, cu ocazia plimbărilor cu trăsura la şosea alături de elita bucureşteană.” „Blonda prinţesă de România şi bruna mare-ducesă de Hessa se plimbă simandicoase cu umbreluţe şi pălării mari cu flori, într-o caleaşcă pe Şoseaua Kiseleff şi Calea Victoriei.”
Nu mai încape îndoială că în jurul ei „vorbele” n-au lipsit. Dimpotrivă. Contesa Alexandrine Tolstoi i-a atras atenţia, găsind principesele „prea gătite: şi nu se potriveşte cu o prinţesă să poarte rochii de acest fel; mi s-a descris în amănunte toaleta dumitale; de altfel mi s-a spus că te prindea foarte bine”.
Ducesa de Malborough e neplăcut impresionată de „vedetismul” afişat de nepoata reginei Marii Britanii, aflată într-o vizită în Anglia. „Ştiind că era nepoata reginei Victoria – scria ducesa – nu eram pregătită pentru aerul boem derutant pe care-l afişa, şi nici de dorinţa ei evidentă de a plăcea ... Am considerat nepotrivită dorinţa ei şi am fost conştientă de o teatralitate de obicei asociată mai degrabă cu o primadonă, decât cu o prinţesă de bună credinţă.” Păreri şi păreri. Invidia nu era exclusă din manifestarea lor. Tânăra principesă ştia să se pună în evidenţă. Şi avea atuurile la îndemână pentru a o face. Natura o înzestrase cu daruri care mai trebuiau şi ajutate ca să fie observate.
Dar nu numai de cheltuieli exagerate e vorba în timpul voiajului Mariei la Nisa. În noiembrie 1899, Carol ţine să-i aducă aminte ducesei Maria de Coburg, mama Mariei, de relaţia principesei cu tânărul „absolut insignifiant”, care era Zizi Cantacuzino. Încă din 1897 mama Mariei îl rugase pe Carol să admită în suita lui Nando şi a lui Missy care pleca la Nisa şi pe acest tânăr. Carol refuză să dea urmare cererii pentru că peste tot deja circulau zvonuri referitoare la legăturile tânărului cu Maria.
Dar după întoarcerea cuplului princiar de la Nisa, Cantacuzino e din nou admis la Cotroceni, sub pretextul lecţiilor de gimnastică pe care tânărul ofiţer le dădea micuţului Carol. Regele îl ia pe Carol şi îl duce la Peleş, unde ia măsuri ca Zizi să nu fie în garnizoana castelului. Maria pleacă între timp la Coburg, după care face o cură la Schwalbach, unde se duce şi tânărul ofiţer. La întoarcere, Missy acompaniază pe Nando în timpul inspecţiilor sale în armată, desigur, crede regele, pentru a-l întâlni pe ofiţer. Între timp, revenită în primăvară la Bucureşti, Maria anunţă că e gravidă. Ea îi cere regelui permisiunea de a închiria un vapor la Constanţa pentru 15 zile, pentru a face plimbări pe mare. Regelui îi e dificil să refuze direct cererea Mariei şi o refuză indirect spunându-i că vaporul trebuia să facă alte curse. Dar vine Ferdinand şi anunţă că vaporul poate lipsi 10 zile. Până la urmă Carol acceptă. Aşa că Maria îl poate folosi. Cele 10 zile se vor prelungi. Principesa invită la Constanţa pe Cantacuzino, transferat într-o nouă garnizoană între timp, tocmai pentru a-l împiedica să se găsească în calea Mariei. În timpul ultimelor zile, îi scrie regele ducesei de Coburg la 8/20 noiembrie 1899, tot felul de zvonuri au sosit la Bucureşti, potrivit cărora tânărul era în fiecare zi pe vapor, petrecea ore întregi cu principesa în cabina sa, străbătea Constanţa în maşină, însoţit de ea şi de o tânără de 13 ani, o nepoată a lui, iar în ziua plecării, atunci când i s-au prezentat corpul consular, autorităţile militare şi civile, tânărul era lângă ea. Membrii guvernului îi adresează regelui întrebarea dacă ştie ceva de cele ce se petrec la Constanţa. Regele răspunde că el crede că totul nu e decât o copilărie, care nu trebuie luată în serios. Dar toţi consulii şi miniştrii străini raportează în ţările lor aventurile principesei pe un ton preocupant. La sosirea la Cotroceni membrii personalului palatului au vrut să-şi dea demisia. Regele le-a refuzat-o. A vorbit cu Maria, pe care a sfătuit-o să plece pentru un timp la Coburg. A vorbit cu Ferdinand, făcându-i cele mai severe reproşuri pentru slăbiciunea sa vis-a-vis de soţia sa. Discută apoi cu amândoi, vorbindu-le un ceas, pe un ton patern dar energic, despre datoria lor în situaţia în care se găseau. Totodată, îi arătă lui Missy chitanţele cu „cheltuielile nebune” pe bijuterii şi haine. E surprins să constate că Missy nu plânge, cum făcea de obicei. Abia peste alte două zile vine din nou la Carol şi îi mărturiseşte tot, iar regele o sfătuieşte să se retragă pentru moment din scenă, pentru a potoli vorbele din jurul ei. Maria cere plecarea dnei Winter din slujba ei de guvernantă a tânărului Carol, pentru că, de fapt, ea nu-şi făcea slujba de bonă, ci pe aceea de spion, raportând regelui tot ceea ce se făcea şi spunea în casa principilor sau ceea ce credea ea că se întâmplă. Maria pune această cerere ca pe o condiţie sine qua non a oricărei reaşezări a liniştii la Cotroceni. În acest sens îi scrie şi mama ei lui Carol I. Dar şi lui Ferdinand, la 20 noiembrie 1899: „această miss Winter joacă în fiecare moment rolul de spion în casa voastră şi tu îi permiţi să rămână pe lângă copiii tăi? Dar, dragă Nando, unde ai lăsat tu sentimentul tău de onoare, de probitate? Maria de Coburg nu voia să fie o mamă care-şi abandonează copiii”. „Dvoastră, dragul meu Carol, îi scrie mama Mariei, la 8 decembrie 1893, care trăiţi exclusiv pentru datorie şi pentru binele patriei dvoastră de adopţiune nu puteţi să înţelegeţi (după aproape 30 de ani de şedere într-o ţară pentru noi ceilalţi încă atât de puţin civilizată şi stranie) extrema nevoie a uni cuplul tânăr de a-şi reface corpul şi sufletul într-un mediu mai european şi în acord cu toată viaţa lor trecută şi educaţia lor”. Maria de Coburg scrie că ea însăşi a trebuit să trăiască într-un mediu străin, dar cel puţin a făcut-o într-o ţară civilizată.
Corespondenţa Mariei de Coburg cu fiica sa e bogată în tot felul de descrieri şi detalii a persoanelor cunoscute şi întâlnite, în tot felul de evenimente familiale, mai mici sau mai mari, sau evenimente ce le-au impresionat: întoarcerea reginei Elisabeta din exilul ei autoimpus, inaugurarea podului de la Cernavodă, descrierea Cotrocenilor, sosirea la Sinaia a unor oaspeţi, descrierea zilei naţionale din 1893: slujba de la Mitropolie, marea defilare a trupelor (rămâne impresionată de artilerie), conversaţiile cu miniştrii şi doamnele din înalta societate, parada de la şosea. Maria observă că „toată lumea vorbea franţuzeşte (desigur, lumea bună)”. Chiar şi în familii, „doamnele vorbesc franceza cu copiii lor şi sunt români care abia cunosc propria limbă” (găsea că e un obicei prost).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
