Europa fierbe, dar nu vrea război
Culpablitatea Serbiei părea evidentă pentru autorităţile austro-ungare. Ostilitatea faţă de sârbi e manifestă în toate părţile imperiului. La Sarajevo ei sunt maltrataţi pe străzi, mobila locuinţelor lor e aruncată în stradă. O adevărată chase à l’homme e dezlănţuită din partea croaţilor, fideli Imperiului. Serbia devine „naţiunea criminală”. „Dintre toate micile puteri ale Europei, scria ziarul britanic Manchester Guardian, Serbia e aceea al cărei nume e cel mai ataşat dezonoarei. Politica ei este un ansamblu inegal de cruzime, aviditate, ipocrizie şi rea credinţă. Dacă vreunul ar putea să antreneze Serbia la marginea oceanului şi s-o arunce în apă, atmosfera în Europa ar fi mai paşnică”. O spune şi Edward Grey în amintirile sale: „Nicio crimă n-a inspirat o oroare mai mare şi mai generală în toată Europa: simpatia pentru Austria era universală. Astfel că guvernele şi opinia publică erau gata să accepte de la ea măsurile cele mai severe care s-ar fi putut lua pentru a pedepsi pe ucigaşi şi pe complicii lor.”
E curios, dar părea că nimeni nu se gândea la un război generalizat în acel moment. Raymond Poincaré îşi aminteşte că la Consiliul de miniştri al Franţei de la 30 iunie se vorbeşte foarte puţin de Austria şi mult despre congregaţii. Cu prilejul deschiderii saloanelor artistice la Paris el invită pe toată lumea prezentă la un dineu pe terase şi în grădina palatului Elysee şi petrec toţi “une delicieuse soirée”. În toată perioada de început a lunii iulie 1914 presa franceză nu se interesează mai deloc de tensiunea care se aduna în Balcani. Sărbătorirea zilei naţionale şi procesul Caillaux ocupă tot prim planul. Altfel peste tot lumea cu stare se duce în vacanţă. De la Paris, de pildă, la Deauville, la Cabourg, la Baule, sau mai departe la Biarritz.
În România mulţi se retrag la Sinaia, urmând familia regală. Se aud şi voci îngrijorate. Clemenceau scria în ziarul său L’Homme libre în aceeaşi zi de 30 iunie: „Ideea cu adevărat absurdă de a arunca asupra guvernului de la Belgrad şi asupra poporului sârb responsabilitatea asasinatului va avea atât de grave consecinţe încât spiritul meu refuză să le aibă în vedere.” Iar ziarul oficios al Quai d’Orsay-ului, Le Temps, comenta: „Să nu ne înşelăm: viitorul păcii orientale şi poate al păcii europene depinde de direcţia pe care o va lua procesul de la Sarajevo.” Între timp, preşedintele republicii franceze, R. Poincaré şi Viviani, primul ministru, pregătesc o vizită în Rusia, unde şi pleacă la 16 iulie. Camera Deputaţilor aprobă 400.000 de franci pentru această călătorie, pe care Jaures o ironizează, acuzând cheltuielile care se făceau de un preşedinte aşa de călător. Oficialii francezi călătoresc cu cuirasatul „France”, escortat de torpiloarele escadrei „Stylet” şi „Trouble”.
Wilhelm al II-lea (foto) reintră în palatul de la Postdam. Îi telegrafiază lui Franz Joseph: „Absolut bulversat de veştile de la Saraievo te rog să primeşti expresia profundei mele simpatii. Trebuie să ne înclinăm înaintea judecăţii lui Dumnezeu, care, o dată în plus, ne supune la grele încercări.” Suveranul vienez îi răspunde: „Menţinerea păcii de către toţi monarhii europeni va fi ameninţată atâta timp cât focarul de agitaţie de la Belgrad va rămâne nepedepsit.” Wilhelm i se confesează cancelarului Betmann-Hollweg: „Execrabila crimă căreia prietenul meu, Alteţa sa imperială şi Regală prinţul moştenitor şi soţia sa i-au căzut victimă m-a bulversat până în adâncul inimii.” Ţinuse la Ferdinand, pe care-l întâlnise în mai multe rânduri ca pe un prieten.
Telegrame de condoleanţe primeşte Franz Joseph de la toţi şefii de stat, împăraţi, regi sau preşedinţi de republică. Asasinatele începuseră să se multiplice în ultimele decenii odată cu creşterea şi a unui val revoluţionar care culminase în Rusia în 1905: ţarul Alexandru II în 1881, Al. Stolîpin, primul ministru rus în 1911, detonarea unei bombe deasupra Camerei Deputaţilor în Franţa, în 1893, de către anarhistul Auguste Vaillant, asasinarea preşedintelui Franţei, Sadi-Carnot de către Caserio, uciderea preşedintelui american McKinley, în 1901, a monarhilor Elisabetha de Austria în 1898, a regelui Italiei, în 1900, a lui Carol I, al Portugaliei, în 1908, a regelui Greciei George I, în 1913.
La Postdam, la 5 iulie 1914, îl primeşte Wilhelm al II-lea pe contele Alexandru von Hoyos, consilierul ministrului de Externe al Austro-Ungariei, Berchtold. Viena voia să ştie dacă putea conta pe sprijinul Germaniei în acţiunile sale contra Serbiei. „Momentul e favorabil” îi spune kaizerul diplomatului austriac. După care, sfătuit de cancelarul Bethmann-Hollweg, pleacă în croazieră în preajma coastelor Norvegiei. Se voia a se arăta Europei că un conflict al Austriei cu Serbia se intenţiona să rămână localizat. În aceeaşi zi, de 5 iulie, Alexandre von Hoyos îi trimite bătrânului ambasador al Austriei la Berlin, Szösgyeny, o scrisoare autografă a lui Franz Joseph. „Pacea nu va putea deveni o certitudine decât atunci când Serbia [...] va dispărea din Balcani [...]; politica de pace urmărită de toţi monarhii Europei va fi compromisă atâta vreme cât acest focar de agitaţie va rămâne nepedepsit.” Scrisoarea e însoţită de un memoriu al guvernului austro-ungar asupra situaţiei din Peninsula Balcanică a cărei evoluţie de ansamblu era considerată „nicidecum favorabilă” Austro-Ungariei şi Triplei Alianţe.
Erau şi unele elemente favorabile Triplicei: existenţa unui stat albanez autonom, ca o contrapondere pentru progresele Serbiei, o îmbunătăţire a raporturilor cu Grecia şi, înainte de toate, apropierea Bulgariei de Tripla Alianţă. Dar erau şi factori care le contracarau puternic: scoaterea Turciei aproape cu totul din Europa, sporirea teritorială a Serbiei şi încă posibilitatea unei noi măriri prin unirea cu Muntenegru şi, dincolo de toate, modificarea esenţială a relaţiilor României cu Tripla Alianţă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
