Iar ideea remarcabilă a cărţii e tocmai să refacă îndelungata istorie a vieţii private pornind de la propria casă, luând camerele şi obiectele din ele pe rând şi arătându-ne în tot atâtea istorii savuroase cum au apărut ori cum au evoluat. Mai mult, cum pentru Bryson orice se întâmplă în lume începe din casele noastre şi sfârşeşte în ele, viaţa privată ajunge să prilejuiască delectabile excursuri în istoria mare. Astfel, baia oferă ocazia pentru o istorie a igienei, dormitorul pentru una a sexului, morţii sau somnului, bucătăria deopotrivă pentru o istorie a alimentaţiei şi a comerţului cu mirodenii. Anecdotica volumului, inclusiv detalii picante despre viaţa privată a unor personaje celebre, face lectura cu atât mai savuroasă.
Chiar şi acasă era cu totul obişnuit ca un servitor să doarmă la picioarele patului stăpânului, indiferent ce ar fi făcut acel stăpân în pat. Documentele arată clar că intendentul şi şambelanul regelui Henric al V-lea erau amândoi prezenţi atunci când acesta s-a culcat cu Catherine de Valois. Jurnalele lui Samuel Pepys arată că o servitoare dormea pe podeaua dormitorului lui şi al soţiei sale, şi că el o privea ca pe un fel de alarmă vie împotriva hoţilor. În astfel de circumstanţe, perdelele din jurul patului ofereau o oarecare intimitate şi de asemenea atenuau curenţii de aer, dar au ajuns să fie considerate tot mai mult drept depozite nesănătoase de praf şi insecte. Perdelele din jurul patului puteau constitui şi un risc de incendiu - un considerent deloc neimportant, în condiţiile în care totul în dormitor, de la rogojinile de papură de pe podea până la acoperişul de stuf de deasupra, era foarte inflamabil. Aproape toate cărţile despre gospodărie avertizau împotriva cititului la lumânare în pat, dar mulţi făceau asta oricum.
În una din lucrările sale, John Aubrey, istoricul din secolul al XVII-lea, relatează o anecdotă referitoare la căsătoria fiicei lui Thomas More, Margaret, cu un bărbat pe nume William Roper. În această poveste, Roper îl vizitează într-o dimineaţă pe More şi îi spune că doreşte să se căsătorească cu una dintre fiicele lui - oricare dintre ele era bună -, la care More îl duce pe Roper în dormitorul său, unde fiicele lui dormeau într-un pat pe rotile care era tras de sub patul părinţilor. Aplecându-se, More apucă îndemânatic "un colţ al cearşafului şi îl dă brusc la o parte", relatează Aubrey în cuvinte care aproape că sclipesc lubric, dezvăluind fetele care erau practic goale. Protestând somnoroase faţă de acest deranj, fetele se rostogolesc pe burtă, iar Sir William, după o clipă de reflecţie plină de admiraţie, declară că acum a văzut ambele părţi şi bate încet cu bastonul pe fundul lui Margaret, fiica de 16 ani. "Nu era nevoie de mai multe strădanii pentru a dobândi o soţie", scrie Aubrey cu evidentă admiraţie.
Oricât de adevărat sau neadevărat ar fi acest episod - şi merită amintit că Aubrey scria la mai bine de un secol de la întâmplare - ceea ce este clar e că nimănui de pe vremea sa nu i se părea ciudat că fetele mari ale lui More dormeau lângă patul părinţilor.
Adevărata problemă legată de paturi, cu siguranţă până în perioada victoriană, era că acestea erau inseparabile de cea mai tulburătoare activitate, sexul. În cadrul căsătoriei, desigur că sexul era uneori necesar. În populara şi influenta ei What a Young Woman Ought to Know, Mary Wood-Allen le asigura pe tinerele ei cititoare că era acceptabil să participi în timpul contactelor intime din cadrul căsătoriei, atât timp cât aceasta se făcea "fără cea mai mică fărâmă de dorinţă sexuală". Se considera că dispoziţiile şi gândurile mamei în momentul concepţiei şi de-a lungul sarcinii afectau fetusul în cel mai profund şi iremediabil mod. Partenerii erau sfătuiţi să nu facă sex decât dacă erau "în deplină rezonanţă" unul cu celălalt la acel moment, de teamă să nu conceapă un copil ratat.
Pentru a evita în general excitaţia, femeilor li se recomanda să ia mult aer, să evite distracţiile stimulatoare precum cititul şi jocul de cărţi şi, mai presus de orice, să nu îşi folosească niciodată creierul mai mult decât era strict necesar. Educarea lor nu era doar, pur şi simplu, o irosire a timpului şi a resurselor, ci şi un lucru rău şi periculos pentru delicata lor constituţie. În 1865, John Ruskin opina într-un eseu că femeile trebuiau educate exact atât cât să le fie de folos practic soţilor lor, dar nu mai mult. Până şi americanca Catherine Beecher, care, după standardele epocii, era o feministă radicală, susţinea cu pasiune că femeilor trebuie să li se acorde drepturi depline şi egale la educaţie, atât timp cât se recunoştea că ele au nevoie de un timp suplimentar pentru a se coafa.
Din volumul în curs de apariţie la Editura Polirom: Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieţii private. Traducere de Ciprian Şiulea. Carte publicată şi în ediţie digitală
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
