Această istorie a vieţii private porneşte de la observaţia simplă că majoritatea dintre noi trăim în confortul propriilor locuinţe fără să ştim mai nimic despre cum au ajuns să arate şi să fie organizate aşa cum sînt, cu toate lucrurile din ele, pînă la cele mai mărunte. Iar ideea remarcabilă a cărţii e tocmai să refacă îndelungata istorie a vieţii private pornind de la propria casă, luând camerele şi obiectele din ele pe rând şi arătându-ne în tot atâtea istorii savuroase cum au apărut ori cum au evoluat. Mai mult, cum pentru Bryson orice se întâmplă în lume începe din casele noastre şi sfârşeşte în ele, viaţa privată ajunge să prilejuiască delectabile excursuri în istoria mare. Astfel, baia oferă ocazia pentru o istorie a igienei, dormitorul pentru una a sexului, morţii sau somnului, bucătăria deopotrivă pentru o istorie a alimentaţiei şi a comerţului cu mirodenii. Anecdotica volumului, inclusiv detalii picante despre viaţa privată a unor personaje celebre, face lectura cu atît mai savuroasă.
Dormitorul este un loc ciudat. Nu există nici un spaţiu al casei în care să petrecem mai mult timp făcând atât de puţin, şi să facem asta cât se poate de tăcut şi inconştient, decât acest loc, şi totuşi, dormitorul este zona în care se petrec multe dintre cele mai profunde şi persistente nenorociri ale vieţii. Dacă eşti pe moarte sau bolnav, epuizat, disfuncţional sexual, trist, copleşit de anxietate, prea deprimat pentru a înfrunta lumea sau lipsit în alt mod de stăpânire de sine sau bucurie, dormitorul este locul în care există cele mai multe şanse să te găseşti. Aşa a fost de secole, dar aproape exact în momentul în care reverendul Marsham îşi construia casa, o dimensiune cu totul nouă a fost adăugată vieţii din spatele uşii dormitorului: frica. Oamenii nu mai găsiseră niciodată până atunci atâtea modalităţi de a-şi face griji într-un spaţiu mic şi izolat precum victorienii în dormitoarele lor.
Paturile însele au devenit o sursă deosebită de nelinişte. Se pare că până şi cei mai curaţi oameni deveneau o masă aburindă de toxine atunci când se stingea lumina. "Apa eliminată prin respiraţie", explica Shirley Forster Murphy în Our Homes and How to Make Them Healthy (1883), "este plină de impurităţi de origine animală; ea se condensează pe pereţii interiori ai clădirilor, se scurge în şiroaie fetide şi... se infiltrează în pereţi", provocând daune de natură gravă, dar neprecizată. De ce nu provoca aceste daune de la bun început, atunci când se afla în interiorul corpului cuiva, nu se explica niciodată şi nu era tematizat ca atare. Era suficient de ştiut că a respira noaptea era o practică degenerată.
Pentru cuplurile căsătorite erau recomandate paturi separate, nu doar pentru evitarea fiorului ruşinos al atingerii accidentale, ci şi pentru a reduce amestecarea impurităţilor personale. După cum explica grav o autoritate medicală: "Aerul care înconjoară corpul sub aşternuturi este extrem de impur, fiind impregnat cu substanţele otrăvitoare care au ieşit prin porii pielii". Un doctor estima că până la 40% dintre morţile din America se datorau expunerii cronice la aerul nesănătos în timpul somnului.
Iar la paturi era mult de muncă. Întoarcerea şi baterea saltelelor era o corvoadă regulată - şi una dificilă. O saltea cu pene obişnuită conţinea 20 de kilograme de pene. Pernele mici şi cele mari adăugau cam încă pe atât, iar toate acestea trebuiau golite din când în când pentru a aerisi penele, pentru că altfel începeau să pută. Mulţi oameni ţineau cârduri de gâşte, pe care le jumuleau pentru a avea aşternuturi proaspete probabil de trei ori pe an (o treabă care trebuie să fi fost la fel de exasperantă pentru servitori precum era şi pentru gâşte). O saltea de pene înfoiată poate că arăta divin, dar ocupanţii se trezeau în curând că se scufundă într-un şanţ tare şi lipsit de aer dintre dâmburile ondulate. Suportul era un grilaj realizat din frânghii, care puteau fi strânse cu o cheie atunci când începeau să se lase, dar care nu ofereau prea mult confort la nici un grad de tensiune. Saltelele cu arcuri au fost inventate în 1865, dar la început nu erau fiabile, deoarece spirele se întorceau uneori, punându-l pe ocupant în faţa pericolului foarte real de a fi înţepat de propriul său pat.
O carte americană populară din secolul al XIX-lea, Goodholme's Cyclopedia, împărţea saltelele în funcţie de zece niveluri de confort. Acestea erau, în ordine descrescătoare: puf, pene, lână, smocuri de lână, păr, bumbac, aşchii de lemn, alge marine, rumeguş, paie.
Atunci când aşchiile de lemn şi rumeguşul ajung într-o listă a primelor zece materiale pe care se poate dormi, îţi dai seama că ai de-a face cu o epocă dură. Saltelele erau adăposturi nu doar pentru ploşniţe, purici şi molii (cărora le plac foarte mult penele vechi, atunci când pot să ajungă la ele), dar şi pentru şoareci şi şobolani. Sunetul de foşnete furişate pe sub plapumă a fost un acompaniament neplăcut al somnului multor oameni.
Copiii care erau puşi să doarmă în paturi glisante joase, lângă podea, erau predispuşi la o mai mare familiarizare şi intimitate cu şobolanii mustăcioşi. Oriunde existau oameni, existau şi şobolani. O americancă pe nume Eliza Ann Summers povestea în 1867 cum ea şi sora ei luau în fiecare noapte în pat braţe întregi de pantofi pe care să-i arunce în şobolanii care fugeau pe podea. Susanna Augusta Fenimore Cooper, fiica lui James Fenimore Cooper, spunea că nu va uita niciodată şi nici nu va reuşi să depăşească vreodată experienţa şobolanilor care alergau peste patul ei din copilărie.
Thomas Tryon, autorul unei cărţi despre sănătate şi bunăstare din 1683, se plângea că penele şi "excrementele necurate şi scârboase" de pe ele atrăgeau insectele. El sugera, în schimb, paie, multe paie. De asemenea, credea (cu o anumită îndreptăţire) că penele erau de obicei contaminate cu materii fecale de la păsările stresate şi nefericite de la care erau jumulite.
În mod tradiţional, umplutura cea mai obişnuită şi mai simplă erau paiele, ale căror înţepături prin pânza saltelei constituiau un chin binecunoscut, dar oamenii foloseau adesea orice puteau. În casa copilăriei lui Abraham Lincoln erau folosite pănuşi uscate de porumb, o opţiune care trebuie să fi fost pe cât de zgomotos-scârţâitoare, pe atât de inconfortabilă. Dacă nu îţi puteai permite pene, lâna sau părul de cal erau alternative mai ieftine, dar acestea erau în general mirositoare. De asemenea, lâna devenea adesea infestată cu molii. Singurul remediu sigur era de a scoate lâna şi de a o fierbe, un proces obositor. În casele mai sărace, de stâlpii patului era atârnat uneori bălegar de vacă, în credinţa că acesta alunga moliile. În climatele calde, insectele care intrau vara pe fereastră erau supărătoare şi periculoase. În jurul paturilor erau atârnate uneori plase, dar întotdeauna cu o anumită nelinişte, deoarece toate plasele erau extrem de inflamabile. Un vizitator al statului New York din anii 1770 relata cum gazdele lui, într-o tentativă bine intenţionată de fumigare, i-au umplut camera de fum, exact înainte de culcare, lăsându-l să-şi caute pe pipăite drumul spre pat, printr-o ceaţă sufocantă. Plasele de sârmă care să ţină insectele la distanţă au fost inventate de timpuriu - Jefferson avea astfel de plase la Monticello -, dar nu erau larg folosite deoarece erau scumpe.
Pentru mult timp, de-a lungul istoriei, patul a fost, pentru mulţi proprietari, cel mai valoros lucru pe care îl deţineau. Pe vremea lui William Shakespeare, de exemplu, un pat cu baldachin decent costa 5 lire, jumătate din salariul anual al unui profesor obişnuit. Deoarece erau nişte articole atât de preţuite, cel mai bun pat era de obicei ţinut la parter, uneori în sufragerie, unde putea fi arătat cu mândrie vizitatorilor sau văzut de trecători prin fereastra deschisă. În general, astfel de paturi erau din principiu rezervate vizitatorilor cu adevărat importanţi, dar în practică nu erau folosite aproape niciodată, ceea ce oferă o altă perspectivă celebrei clauze din testamentul lui Shakespeare prin care acesta lăsa al doilea cel mai bun pat al său soţiei lui, Anne. Aceasta a fost adesea interpretată ca o insultă, când de fapt al doilea cel mai bun pat era aproape sigur cel conjugal şi, prin urmare, cel cu semnificaţiile cele mai tandre. De ce a ales Shakespeare să menţioneze acest pat în mod special este un mister în sine, de vreme ce Anne, în mod normal, ar fi moştenit toate paturile din gospodărie, dar nu era câtuşi de puţin vorba despre acea mustrare evidentă în care au transformat-o anumite interpretări.
Intimitatea era un concept foarte diferit pe vremuri. În hanuri, paturile comune au rămas un lucru obişnuit până în secolul al XIX-lea, iar jurnalele conţin adesea observaţii în care autorul se plânge cum a fost dezamăgit să descopere că un necunoscut ajuns târziu se suie în pat alături de el. Benjamin Franklin şi John Adams au fost nevoiţi să împartă un pat la un han din New Brunswick, New Jersey, în 1776, şi au petrecut noaptea ţâfnoşi şi aproape fără să doarmă ciorovăindu-se dacă să deschidă fereastra sau nu.
Din volumul în curs de apariţie la Editura Polirom. Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieţii private. Traducere de Ciprian Şiulea. Carte publicată şi în ediţie digitală
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
