Silvio Berlusconi a fost un magnat italian al mass-mediei, care a ocupat funcţia de prim-ministru al Italiei în trei rânduri (1994, 2001-2006 şi 2008-2011).
Potrivit Britannica, după ce a absolvit Universitatea din Milano cu o diplomă în drept, Berlusconi a devenit dezvoltator imobiliar, acumulând o avere considerabilă până în anii 1970. În 1974 a creat firma de televiziune prin cablu Telemilano, infiintând Canale 5 în 1980, prima reţea de televiziune comercială din Italia. Până la sfârşitul deceniului, posturile create de Berlusconi dominau undele de emisie italiene. Cu timpul, Berlusconi şi-a diversificat semnificativ afacerile, una dintre cele mai cunoscute investiţii ale sale fiind reputata echipă de fotbal AC Milan. Şi-a consolidat imperiul sub umbrela holdingului Fininvest, un vast conglomerat care a ajuns să controleze peste 150 de întreprinderi.
În 1994, Berlusconi a fondat Forza Italia („Hai, Italia!"), un partid politic conservator, fiind ales prim-ministru în acelaşi an. Din nefericire pentru el, primul mandat s-a dovedit a fi unul foarte turbulent. La scurt timp după ce a preluat funcţia în mai 1994, oficialii au lansat o anchetă de corupţie asupra imperiului său de afaceri, iar disputele din cadrul coaliţiei de guvernare au culminat cu dezertarea partidului Lega Nord (Liga Nordului) în decembrie. Confruntat cu un vot de neîncredere, Berlusconi şi-a anunţat demisia la 22 decembrie 1994, dar a rămas în funcţie ca interimar până în ianuarie 1995. Ulterior, a fost condamnat pentru fraudă şi corupţie, dar verdictele au fost în cele din urmă anulate. În pofida acestor acuzaţii şi a criticilor privind controlul pe care îl deţinea asupra unei mari părţi a presei italiene, a rămas în continuare liderul partidului Forza Italia. Promiţând reduceri de taxe, mai multe locuri de muncă şi pensii mai mari, a condus o coaliţie de centru-dreapta spre victorie la alegerile parlamentare naţionale din 2001 şi a devenit din nou prim-ministru.
Odată ajuns în funcţie, Berlusconi s-a confruntat cu o nouă serie de provocări. El a susţinut invazia Irakului condusă de SUA, decizia sa de a trimite trupe devenind din ce în ce mai nepopulară, mai ales după ce un agent de informaţii italian a fost ucis de forţele americane în 2005. În aceeaşi perioadă, Berlusconi s-a confruntat cu o serie de critici severe din partea opoziţiei în contextul dificultăţilor economice îndurate de Italia. După ce coaliţia sa a avut rezultate slabe în alegerile regionale din 2005, Berlusconi a demisionat şi a obţinut un vot de încredere în parlament. Ulterior, el a format un nou guvern. În aprilie 2006, a candidat pentru realegere, dar coaliţia sa a fost învinsă de un bloc de centru-stânga condus de Romano Prodi. Berlusconi a contestat rezultatele, o instanţă italiană confirmând ulterior victoria lui Prodi. Berlusconi a demisionat în luna mai. Cu toate acestea, după mai puţin de doi ani, Prodi a demisionat după o serie de eşecuri politice. La alegerile naţionale din aprilie 2008, Berlusconi - în fruntea unui nou partid cunoscut sub numele de Poporul Libertăţii (Popolo della Libertà; PdL) - a câştigat un al treilea mandat de prim-ministru.
În 2009, Berlusconi a fost implicat într-o serie de scandaluri sexuale, fiind acuzat inclusiv de o relaţie întreţinută cu un model adolescent. În urma turbulenţelor, cea de-a doua soţie a lui Berlusconi, Veronica Lario, a cerut divorţul, deşi premierul a negat orice comportament nepotrivit şi a dat vina pe duşmanii săi politici pentru răspândirea zvonurilor răuvoitoare. În cursul aceluiaşi an, Curtea Constituţională a Italiei a anulat o lege din 2008 care îi acordase premierului imunitate împotriva urmăririi penale în timpul mandatului. Astfel, Berlusconi putea fi judecat pentru acuzaţii de corupţie şi fraudă fiscală înainte de încheierea mandatului. Dezacordurile continue dintre Berlusconi şi Gianfranco Fini, preşedintele Camerei Deputaţilor din Italia, l-au determinat pe Fini şi pe susţinătorii săi să părăsească PdL în iulie 2010. Cu toate acestea, guvernul lui Berlusconi a supravieţuit voturilor parlamentare de încredere din august, septembrie şi decembrie. În februarie 2011, Berlusconi a fost trimis în judecată pentru că ar fi întreţinut relaţii sexuale cu o prostituată de 17 ani şi ar fi abuzat de puterea sa pentru a-şi acoperi faptele.
În timp ce economia Italiei se clătina pe fondul crizei datoriilor din zona euro, comportamentul lui Berlusconi - în special conflictul public cu ministrul de finanţe Giulio Tremonti - a început să afecteze în mod direct poziţia internaţională a ţării. Berlusconi a cunoscut o scurtă creştere a popularităţii interne în octombrie 2011 - chiar şi politicienii din opoziţie ajungând să-l laude - când cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi-au exprimat public îndoiala cu privire la capacitatea lui de a adopta reformele economice necesare pentru redresarea Italiei. La 8 noiembrie 2011, Berlusconi şi-a pierdut majoritatea în parlament în urma unui vot privind bugetul, care a fost interpretat pe scară largă ca un vot de încredere neoficial. Umberto Bossi, şeful Ligii Nordului, principalul partener de coaliţie al lui Berlusconi, l-a îndemnat pe premierul aflat în dificultate să demisioneze. În aceeaşi zi, după ce s-a întâlnit cu preşedintele italian Giorgio Napolitano, Berlusconi a anunţat că va demisiona de îndată ce parlamentul va aproba reformele bugetare propuse de el. Aprobarea finală a venit la 12 noiembrie, iar Berlusconi a demisionat câteva ore mai târziu.
În afara mandatului de prim-ministru, Berlusconi a rămas o figură foarte proeminentă, atât prin imperiul său mediatic, cât şi ca acuzat în procesele penale aflate în curs. În octombrie 2012, a fost găsit vinovat de fraudă fiscală într-un caz în care era implicată reţeaua sa de televiziune Mediaset şi a fost condamnat la patru ani de închisoare. Berlusconi şi-a anunţat revenirea în politică în decembrie 2012, o mişcare care a contribuit la declanşarea prăbuşirii guvernului premierului tehnocrat Mario Monti. În februarie 2013 au avut loc alegeri generale, o coaliţie de centru-stânga, condusă de Pier Luigi Bersani, cucerind camera inferioară a parlamentului. Cu toate acestea, blocul lui Berlusconi a obţinut suficiente locuri în Senat pentru a putea, cu ajutorul Mişcării populiste Cinci Stele a lui Beppe Grillo, să împiedice adoptarea oricărei legi. Pe cale de consecinţă, parlamentul a fost suspendat, fiind pentru prima dată când un astfel de eveniment a avut loc în istoria postbelică a Italiei. La mai puţin de două săptămâni după alegeri, Berlusconi a fost condamnat la un an de închisoare pentru că a obţinut ilegal şi a asigurat publicarea conţinutului unei interceptări telefonice a poliţiei care implica un rival politic.
În timp ce procedurile judiciare împotriva lui Berlusconi au continuat, clasa politică italiană a încercat să rezolve blocajul parlamentar. În aprilie 2013, Berlusconi şi PdL au trecut la susţinerea lui Enrico Letta, un membru moderat al Partidului Democrat (Partito Democratico; PD), fiind astfel format un guvern de coaliţie. Un alt proces a ajuns la final în iunie 2013, când Berlusconi a fost găsit vinovat de intreţinerea unor relaţii sexuale cu o prostituată minoră, fiind condamnat la şapte ani de închisoare şi interzicându-i-se să mai ocupe funcţii publice. Ca în cazul celorlalte procese în care a fost implicat, executarea sentinţei a fost amânată, până la încheierea procesului de apel. În august 2013, cea mai înaltă instanţă din Italia a confirmat condamnarea lui Berlusconi pentru fraudă fiscală, deşi pedeapsa a fost redusă la un an, ca urmare a unei legi adoptate pentru a reduce supraaglomerarea închisorilor. Verdictul a marcat prima condamnare efectivă a lui Berlusconi, însă vârsta sa a făcut puţin probabilă condamnarea sa la închisoare. Fostul prim-ministru a fost supus, de asemenea, unei interdicţii politice de cinci ani, dar această parte a sentinţei a fost trimisă la o instanţă inferioară pentru revizuire înainte de executare.
La 28 septembrie 2013, cu doar câteva zile înainte ca o comisie să se pronunţe asupra expulzării sale din Senat, Berlusconi a retras PdL din guvernul Letta. În timp ce administraţia de cinci luni a lui Letta părea să fie pe punctul de a se prăbuşi, Berlusconi s-a confruntat cu o revoltă din interior, deoarece zeci de parlamentari PdL au promis că vor susţine guvernul. Berlusconi a făcut brusc cale întoarsă, iar la 2 octombrie 2013, cu PdL participând din nou la coaliţia de guvernare, Letta a supravieţuit cu uşurinţă unui vot de încredere. Mai târziu, în aceeaşi lună, Berlusconi a relansat PdL sub denumirea Forza Italia. Aripa moderată a partidului, care s-a alăturat lui Letta şi a forţat întoarcerea lui Berlusconi, s-a desprins ulterior sub conducerea lui Angelino Alfano pentru a deveni partidul Noul Centru-Dreapta (Nuovo Centrodestra; NCD).
Pe măsură ce se apropia decizia finală privind apartenenţa lui Berlusconi la Senat, acesta şi-a retras din nou sprijinul faţă de guvern, trecând Forza Italia în opoziţie. Letta a supravieţuit confortabil votului de încredere rezultat, cu sprijinul NCD. După mai multe luni de amânări, la 27 noiembrie 2013, Senatul a votat pentru excluderea oficială a lui Berlusconi. Decizia a fost însoţită de o interdicţie de şase ani de a ocupa funcţii publice, o sentinţă care a prevalat asupra interdicţiei politice anterioare şi l-a privat pe Berlusconi de imunitatea în faţa justiţiei de care se bucurase în calitate de deputat.
Deşi i s-a interzis să mai ocupe funcţii politice până în 2019, Berlusconi a continuat să conducă Forza Italia şi a promis că va rămâne un personaj important pe scena politică italiană. A fost pus pe tuşă pentru scurt timp din cauza unei operaţii la inimă în iunie 2016, dar, în câteva luni, Berlusconi şi-a folosit din nou imperiul mediatic pentru a influenţa electoratul italian. Premierul PD Matteo Renzi propusese un referendum constituţional care promitea să reducă semnificativ puterea Senatului, iar primele sondaje de opinie indicau că membrii Forza Italia erau deschişi la această propunere. Cu toate acestea, Berlusconi s-a pronunţat ferm împotriva referendumului, acesta fiind respins cu o majoritate covârşitoare în decembrie 2016. Renzi a demisionat, iar succesorul său, Paolo Gentiloni, a condus un guvern interimar până la alegerile care erau programate pentru martie 2018.
În mai 2018 o curte de apel din Milano a anulat interdicţia fostului premier italian de a ocupa funcţii politice. Berlusconi a continuat să urmărească o revenire politică prin virarea spre centru şi promovarea unei agende pro-UE. Deşi a fost afectat de probleme de sănătate, Berlusconi a părăsit spitalul după o operaţie abdominală pentru a-şi relua campania pentru un loc în Parlamentul European. În mai 2019, Forza Italia a depăşit în mod semnificativ aşteptările, iar Berlusconi a câştigat fără probleme prima sa competiţie electorală de la ridicarea interdicţiei sale politice.
După o serie de probleme de sănătate care s-au agrat în ultima vreme, Silvio Berlusconi a murit pe 12 iunie 2023, la vârsta de 86 de ani.
