„Dacă vrei să angajezi un programator sau un reprezentant medical, e o dramă“, spunea în 2006, la prima conferinţă de HR organizată de Ziarul Financiar, Adrian Stanciu, managing partner al companiei Human Synergistics. Au trecut zece ani de atunci, iar declaraţia lui Stanciu, pe care am regăsit-o citind articolul pe care l-am scris după conferinţa din 2006, a rămas la fel de actuală.
Programatorul a devenit angajatul care nu trebuie să aplice cu CV-ul când vrea un nou loc de muncă. E suficient un profil pe un site de socializare de business ca să primească oferte în fiecare zi, iar salariile sunt de aproape trei ori mai mari faţă de media pe economie (în 2006 erau cu doar 50% mai mari, respectiv 1.200 de lei).
În IT, salariul mediu este în prezent de 4.200 de lei net pe lună, iar cei 100.000 de oameni care lucrează astăzi în servicii informatice şi telecomunicaţii sunt „fericiţii“ crizei pentru că în cazul lor restructurările şi reducerile de salarii nu au fost luate în calcul de angajatori.
Angajaţii din IT i-au detronat în 2014 pe salariaţii din bănci în topul celor mai mari salarii din economie în condiţiile în care în urmă cu zece ani raportul era de 2 la 1 în favoarea bancherilor. Tot ei, cei 100.000 de oameni din IT şi telecomunicaţii, produc cât 300.000 de angajaţi din construcţii şi 3 milioane în agricultură, iar rolul lor în creşterea PIB-ului a devenit decisiv. Dar sunt prea puţini.
Deficitul de programatori rămâne însă marea dramă a economiei româneşti în condiţiile în care învăţământul nu ţine pasul cu cererea din viaţa reală a companiilor. Cei 6.000 - 7.000 de absolvenţi de facultăţi de calculatoare pe an sunt insuficienţi pe o piaţă în care orice nou intrat „fură“ angajaţi de la concurenţă sau îşi trimite oamenii de HR la studenţii din anul întâi de la calculatoare să-i recruteze.
Cât timp şcoala românească nu se va adapta la cerinţele din piaţa muncii, vom continua să avem absolvenţi de management când businessul strigă după competenţe tehnice. Vom continua să pregătim medici care să plece pe salarii de cinci-şase ori mai mari în Franţa sau Germania pentru că în România un rezident câştigă 1.200 de lei pe lună. Iar dacă nu-i ajung cei 1.200 de lei lunar poate alege să fie reprezentant medical al unui gigant farmaceutic cu un salariu cel puţin dublu, dar într-un job care nu are nicio legătură cu meseria pentru care s-a pregătit şase ani. Iar reprezentantul medical din 2006, despre care spunea Adrian Stanciu că e greu de găsit, este acum medic specialist în Germania şi câştigă 4.000 - 5.000 de euro pe lună. Cine pierde în ambele cazuri? O ţară care în statistici are sub 20 de milioane de locuitori şi care începe să piardă în fiecare an câte 20.000 - 30.000 de nou-născuţi în favoarea Germaniei, Franţei, Italiei sau Spaniei, unde s-au stabilit cel puţin 2,3 milioane de români.
