Romania e o tara hipercompetitiva. Iata o afirmatie care are potentialul de a starni controverse. Cum hiper-competitiva? Pai nu ne spune toata lumea ca suntem necompetitivi si ca ne paste distrugerea dupa integrare? Da. Suntem nu competitivi, ci hipercompetitivi. Datele de pana acum ne arata organizatiile romanesti mai competitive decat 95% din organizatiile din lume!!
Analizele pe care le-am facut ne ajuta sa sustinem cu cifre aceasta afirmatie. Imaginea alaturata (de mai jos) reprezinta un profil al organizatiilor romanesti care si-au masurat cultura de organizatie. Esantionul cuprinde 26 de organizatii si 3.000 de respondenti. Observatia care sare imediat in ochi este extensia dominanta a normelor competitive de interactiune in organizatii.
"Circumplexul"
Dar ce inseamna asta?
Spiritul competitiv inseamna de fapt obsesia de a fi mereu primul, preocuparea constanta de a te situa deasupra celorlalti, cautarea obsesiva a stimei de sine in comparatie cu ceilalti. Persoanele hipercompetitive nu au resorturi interne de motivare si sustinere; ele se simt valoroase doar daca sunt mai bune decat cei din jur. Adeseori decat toti cei din jur. Si ce e rau in asta? Nu e spiritul competitiv motorul omenirii? Oare dorinta asta de a fi mereu mai bun decat cei din jur nu e cea care ne trage inainte, nu e motorul progresului? In definitiv viata nu e un dans pe un pat de flori, ci o lupta, dura, in care cei mai buni supravietuiesc.
Desigur ca este asa si, in cantitati moderate, competitivitatea e benefica. Ea e inscrisa in genele noastre, ca atare e deasupra notiunii de bine sau de rau. Pur si simplu este. Nu la fel stau lucrurile insa cu exagerarea ei. Hiper-competitivitatea naste monstri. Pur si simplu. Unul, simplu si usor de observat, e cosmarul traficului matinal in Bucuresti, in care tot felul de persoane dereglate emotional se inghesuie in ciuda bunului-simt elementar sa "ia fata" celorlalti. Dar nu e, din pacate, singurul.
V-ati gandit vreodata ca celebra snoava cu capra vecinului este un reflex al hipercompetitivitatii? Si totusi e. O prima reflexie a hipercompetitivitatii este ca ea e satisfacuta nu doar prin surclasarea competitorului, dar, la fel de bine, si prin impiedicarea lui. Adica, pentru hipercompetitivi, victoria prin forfait e la fel de buna ca victoria la scor. Din pacate oamenii afla repede ca e mult, mult mai usor sa darami decat sa construiesti si ca a pune piedica e mai simplu decat a alerga repede. Ca atare, aceste organizatii sunt minate din interior de sabotaje. Si nu mari. Cand vorbesc cu clientii mei despre aceste fenomene, unii se revolta si-mi spun ca e o eroare, ca in firmele lor nu exista conflicte si ca oamenii colaboreaza. Atunci ii intreb: daca un agent de vanzare are o idee buna despre cum sa vanda serviciul firmei intr-un segment de piata nou, ce face el: o spune celorlalti colegi sau nu? Raspunsul e invariabil "nu". Aceasta e o forma de sabotaj al interesului organizatiei. Subtila, insidioasa, neconstientizata de catre sabotor, dar totusi sabotaj.
Un alt efect pervers al hipercompetitivitatii este reactia celor care se afla departe de locurile fruntase. Teoria prevalenta este ca spiritul competitiv anima si motiveaza oamenii la lupta. Asta e o teorie. Un mit. In realitate, daca ai o organizatie de 100 de oameni, 10 sunt invingatori, 5 trag tare sa intre in plutonul fruntas, alti 5 le dau la gioale celor 15 de mai sus pentru sansa de a participa la impartirea tortului. Restul rationalizeaza esecul. Incercarea de a crea o organizatie de "winneri" creeaza, in fapt, o organizatie de "loseri".
Ce fac deci pierzatorii? Ei isi rationalizeaza esecul, il explica atribuindu-l altora. Si aici exista tipuri diferite de atitudini. Una frecventa este sa ne explicam nereusitele. Noi avem mereu o teorie prevalenta care explica de ce nu puteam face nimic mai bine decat ceea ce am facut. Pentru ca ne-au ocupat turcii. Pentru ca am avut 50 de ani de comunism. Pentru ca Ceausescu a fost mai pervers decat Honecker sau, desigur, pentru ca noi n-am avut o Romanie Federala cu care sa ne unim. Et caetera, et caetera. Daca cumva teoria asta nu tine, avem o alta suita de teorii pentru care cei care par sa fi reusit pe lume mai bine decat noi, de fapt au beneficiat de circumstante favorabile nemeritate. Au fost securisti. Sau utecisti. Sau au avut parinti sus-pusi. Sau au furat. Sau as fi putut oricand face si eu daca...
Ultimul, dar nu cel de pe urma cap had al acestei hidre care ne macina pe dinauntru e obsesia noastra cu vinovatii si vinovatia. Noi trebuie sa stim mereu cine e de vina si trebuie, in acelasi timp, sa ne asiguram ca nu suntem noi aceia. Aceasta e o tema vasta, care are ea insasi o multitudine de implicatii si ramificatii. In organizatiile romanesti ea a creat o intreaga "stiinta" a conducerii prin explicatii si scuze.
Obsesia castigului de fapt duce la stagnare, la conflicte de orgolii, la organizatii disfunctionale si orientate spre interior. Intr-un mod absurd si autodistructiv organizatiile noastre seamana adeseori cu traficul de dimineata: o goana neincetata catre nicaieri.
Ce e de facut, deci? Inainte de a discuta ce se poate face, cel mai important e sa intelegem ce trebuie sa nu mai facem. Nu mai puneti clasamente pe pereti. Nu mai premiati oamenii dupa cat de bine se situeaza ei in raport cu altii, ci in raport cu standardele de excelenta ale organizatiei. Introduceti dimensiuni de echipa in evaluarea individuala.
Generati energie, interes si motivatie in jurul obiectivelor mari ale firmei. Implicati oamenii in strategie, la toate nivelurile, si comunicati-le directiile strategice odata adoptate.
Recompensati atitudinile cooperante si penalizati-le pe cele conflictuale si egocentrice. Nu va temeti sa pierdeti un performer care strica echipa; ceea ce strica e mult mai important decat ceea ce aduce, chiar daca e mai greu de cuantificat imediat in bani.
Si nu in ultimul rand uitati-va in interior si intrebati-va: pe mine, de fapt, ce ma mana in viata?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
