Banii din chenzină „fug” mai repede de pe card sau din portofel. Suma de pe bonul de cumpărături s-a umflat serios faţă de acum un an, de pildă. Costul serviciilor medicale a luat-o razna, marcând plusuri în procente de două cifre. Totul s-a scumpit, salariile şi veniturile, în general, nu au ţinut pasul. Cu toate acestea, „poza” macroeconomică a ţării zugrăvită de cifre seci arată recorduri. Produsul Intern Brut al României, care înseamnă valoarea adăugată produsă în ţară, a crescut de opt ori în ultimii 25 de ani, de la echivalentul a 37 mld. euro în 1998 la 322 mld. de euro în 2023, conform prognozei. Dintre toate ţările europene, România a bifat cea mai rapidă dezvoltare. Daaaar... România a pierdut în ultimii 10-15 ani circa 20% din forţa de muncă din cauza emigraţiei, ceea ce duce la decalaje de competenţe, deficite în roluri-cheie, cereri salariale distorsionate, arată raportul Băncii Mondiale.
O nedumerire publicată de Fini în ZF mi-a sărit în ochi: De ce aleg românii să lucreze peste hotare, dacă în ţară ar putea fi plătiţi aproape la fel? Chiar aşa. Oare de ce? M-am întrebat şi eu. Fireşte, răspunsurile sunt variate, de la caz la caz.
Eu văd două componente diferite ale emigraţiei – pur şi simplu privind la ce se întâmplă în jur cu membri ai familiei, prieteni, cunoscuţi. Sunt braţele şi creierele. Gulerele albastre şi gulerele albe. Catalizatorul este acelaşi, de fiecare dată: nemulţumirea. Generată de nivelul de trai, de diverse atrocităţi petrecute prin spitale, azile, pe şosele, prin Parlament, primării sau te miri pe unde. Nemulţumire generată de nedreptate – braţul legii are o lungime variabilă în funcţie de locul în care este amplasat cel vizat.
Şi gulerele albe sunt de două feluri: cei aflaţi la începutul vieţii, care merg la studii şi rămân pe alte meleaguri, şi cei care pleacă cu jobul. Poate că după ce scad cheltuielile din venituri nu e mare diferenţă faţă de acelaşi calcul aplicat pe plan local. Diferenţa o face însă nivelul de stres, fiecare cu particularităţile lui.
