Într-un sat ciudat din Moldova, din 16 familii aflate pe o uliţă, în urmă cu 20 de ani, au mai rămas doar 9. Din 20 – 30 de copii care se zbenguiau pe uliţă pe acele vremi, nu mai vezi acum ţipenie de urmaş.
Administraţia satului a instalat conducte cu apă curentă în urmă cu câţiva ani. Dar lucrările au stricat drumul pietruit prin programul „pietruirea drumurilor la sate” din vremea ministrului ţărănist Nicolae Noica, prin 1995 – 1996, şi, astfel, oamenii s-au întors înapoi cu 20 de ani.
Cei care mai sunt. O familie întreagă - părinţi şi patru copii, cu tot cu copiii acestora din urmă, adolescenţi de acum – sunt plecaţi în Suedia şi nu se vor mai întoarce niciodată. Bucăţele din alte familii sunt în Italia, altele în Anglia şi nu este limpede dacă se vor mai întoarce vreodată. Prin colbul drumului ars de vară şi prin crăpături de gard aleargă câini ciudaţi şi nimeni nu ştie ai cui sunt. Ce capăt de lume este acesta?
Şcoala, cu gardul ei înalt, vopsit în verde, se face din ce în ce mai mică sub povara căldurii. Nu că ar fi fost vredată deosebit de altfel, dar a fost o vreme în care în curtea din spatele ei, pe soare sau zăpadă, copiii jucau fotbal. Acei copii nu-şi mai repară acum nici propriile lor garduri. Pentru că nu mai sunt în acest destin. De ce ar fi rămas în acest fatum plăpând ca norul ce trece pe deasupra satului? Şi cine atunci să spună: ceea ce se întâmplă nu este normal?
Copiii abia aşteaptă să împlinească 18 ani ca să plece din ţară, să grebleze peluzele englezilor. Doar 25% dintre studenţii români vin din mediul rural, în condiţiile în care jumătate din populaţia României locuieşte la sat. Ce face restul? Sunt hamali în porturile lumii.
Spunea azi o şefă de resurse umane, în ZF, că în România ar fi o inflaţie de studenţi şi de aceea absolvenţii unei forme de învăţământ superior ajung să lucreze în call center-uri. Nimic mai greşit. Cu doar 14% din populaţie cu studii înalte, România este pe unul dintre ultimele locuri din lumea occidentală, în privinţa instrucţiei universitare. Doar că România şi-a făcut un titlu de glorie din a fi o ţară de mâna a doua. Cu oameni prost plătiţi, cu job-uri prost răsplătite. Şi pare că nici nu vrea să se schimbe. Investiţiile care vin aici sunt bune, dar sunt pentru necalificaţi. Nu ai nevoie de studii superioare ca să croieşti bluze şi fuste pentru H&M. Şi această complet nefericită poziţionare va cântări greu mulţi ani de aici înainte.
Colbul uliţelor Moldovei, gardurile exagerat de înalte ale şcolilor făcute parcă să alunge copiii, nu să-I cheme înăuntru, neputinţa de a instala o conductă de apă fără să strici definitiv drumul, iară ingredientele unei amărăciuni pe care nu o poate mângâia nicio reducere de TVA şi nici o păstrare în ţintele de deficit bugetar.
