În procedura de verificare a situaţiei fiscale personale, etapa în care autoritatea fiscală stabileşte veniturile impozabile ale contribuabilului supus controlului este extrem de importantă. Din acest considerent, considerăm util ca metodele indirecte utilizate în acest scop să fie explicate, astfel încât persoanele vizate de aceste verificări să se poată pregăti temeinic, cu documente justificative.
Să luăm exemplul unei persoane fizice în cazul căreia au fost identificate anumite riscuri de neconformare la declararea veniturilor impozabile, în baza analizei de risc pe care autoritatea fiscală a derulat-o la un anumit moment dat. Într-o primă instanţă, organele fiscale au obligaţia să trimită contribuabilului o notificare de conformare pentru a îi oferi acestuia posibilitatea de a preveni materializarea respectivelor riscuri. Prin această notificare, persoanei vizate i se acordă un termen de 30 de zile pentru a depune declaraţiile fiscale lipsă sau pe cele rectificative sau pentru a prezenta explicaţii cu privire la motivele pentru care consideră că nu datorează respectivele impozite, din varii raţiuni fiscale (spre exemplu, obţinerea unor venituri neimpozabile sau scutite etc.). În cazul în care riscurile fiscale nu au fost înlăturate, va începe verificarea. Astfel, persoana în cauză are obligaţia să depună o declaraţie de patrimoniuşi de venituri detaliată, în termen de 60 de zile de la primirea avizului de inspecţie, însoţită de documente justificative. În acest punct subliniem că este esenţial ca declaraţia să fie bine pregătită, întrucât reprezintă fundaţia pe care organele fiscale încep să reconstituie situaţia patrimonială şi fiscală a persoanei şi, ulterior, de la caz la caz, stabilesc veniturile impozabile.
În etapa următoare, inspectorii examinează documentele şi informaţiile referitoare la fluxul de fonduri cuprinse în declaraţiile contribuabilului şi evoluţia valorii patrimoniului pe perioada verificată, concentrându-se pe operaţiunile care au condus la evidenţierea riscului de neconformare.
Ulterior, echipa ANAF selectează una dintre metodele indirecte de stabilire a veniturilor prevăzută de legislaţie, metodă care va fi utilizată în cadrul verificării, solicită informaţii şi documente suplimentare de la contribuabil, dacă este necesar, stabileşte baza impozabilă pe fiecare categorie de venit supusă impozitării (din surse identificate şi/sau din surse neidentificate) şi, dacă este cazul, impune sume suplimentare principale de plată, precum şi obligaţiile accesorii aferente acestora (dobânzi şi penalităţi). Este important de menţionat că pe toată perioada desfăşurării controlului, persoana verificată are dreptul de a depune orice documente şi informaţii pe care le consideră necesare pentru clarificarea situaţiei sale fiscale. Prin urmare, chiar şi după depunerea declaraţiei de patrimoniu, contribuabilul poate aduce informaţii suplimentare celor incluse în declaraţia deja depusă.
Ce metode indirecte de verificare poate utiliza ANAF?
Una dintre cele mai importante etape ale verificării este selectarea şi aplicarea metodei indirecte de stabilire a veniturilor, motiv pentru care înţelegerea acesteia este esenţială.
Legislaţia fiscală prevede trei metode indirecte de stabilire a veniturilor, fiecare fiind aleasă în funcţie de particularităţile cazului analizat.
Prima şi cea mai folosită este metoda sursei şi utilizării fondurilor şi este aleasă atunci când există indicii că persoana fizică verificată a avut cheltuieli mai mari decât veniturile. Astfel, analiza porneşte cu evidenţierea cheltuielilor din perioada verificată, a utilizării diferitelor sume de bani (spre exemplu, finanţarea societăţilor deţinute prin împrumut-acţionar) şi cu determinarea veniturilor din surse identificate (cum ar fi salarii, dividende sau alte încasări care, sub o formă sau alta, au făcut obiectul raportării către o autoritate/instituţie de stat - spre exemplu, primirea unor sume de bani cu titlu de moştenire, care va fi fost raportată fiscal de către notarul public). În final, dacă cheltuielile din perioada analizată sunt mai mari decât totalul veniturilor din surse identificate, rezultă aşadar că persoana fizică a dispus şi de alte sume pentru a efectua respectivele cheltuieli, sume care, în absenţa identificării lor precise de către contribuabil şi de către autorităţi, se vor constitui cel mai probabil în venitul suplimentar considerat a fi provenit din surse neidentificate. Acest venit este cel care se impozitează cu 16% în prezent şi cu 70% după 1 iulie 2024, conform noilor reglementări.
A doua metodă este cea a fluxurilor de trezorerie şi este utilizată în cazul în care operaţiunile derulate de persoana fizică verificată s-au desfăşurat, în principal, prin conturi bancare şi financiare, iar sumele încasate sunt semnificative. În cadrul acestei metode, este determinată valoarea intrărilor de fonduri în conturile bancare şi financiare ale persoanei verificate, din care se scad sumele provenite din surse neimpozabile. Apoi se adaugă cheltuielile efectuate cu numerar, mai puţin cele provenite din surse neimpozabile. Suma astfel obţinută constituie venitul impozabil, din care se scade cel declarat şi astfel se obţine venitul suplimentar nedeclarat. Ulterior, ANAF stabileşte cât din acest venit provine din surse neidentificate (şi se impozitează cu 70% după 1 iulie 2024) şi cât, din surse identificate (caz în care se aplică tratamentul fiscal corespunzător).
Persoanele care consideră că există posibilitatea să facă parte din această categorie trebuie să păstreze o evidenţă clară a tranzacţiilor efectuate din conturi, să precizeze la fiecare tranzacţie scopul plăţii, pentru a o identifica mai uşor ulterior (chiar şi la cele de mică valoare), dar şi a plăţilor în numerar. În plus, este indicat să îşi urmărească evoluţia patrimoniului şi să arhiveze documentele justificative, în special atunci când acesta creşte pe baza unor venituri anterioare căsătoriei şi se transformă ulterior în bunuri comune. De asemenea, trebuie acordată o atenţie sporită situaţiilor în care se transferă fonduri între membrii familiei pentru efectuarea anumitor cheltuieli comune semnificative sau rambursări de împrumuturi de la cunoscuţi, împrumuturi care nu au fost documentate şi care au fost poate acordate anterior în numerar, donaţii primite din străinătate etc.
A treia metodă indirectă de stabilire a veniturilor este metoda patrimoniului net (toate bunurile pe care le deţine persoana verificată minus datorii), utilizată atunci când se constată creşteri semnificative pe parcursul perioadei analizate. Această metodă poate fi folosită în situaţiile în care personale fizice nu au cheltuieli personale sau ieşiri de fonduri, ci doar acumulări, respectiv o creştere accelerată a patrimoniului (o posibilă explicaţie fiind cea a decontării de către o societate comercială a tuturor cheltuielilor de trai).
Verificarea începe cu stabilirea patrimoniului net al persoanei controlate la începutul şi sfârşitul perioadei analizate, ca diferenţă între valoarea totală a bunurilor, activelor şi a altor titluri şi deţineri şi totalitatea datoriilor. Apoi se determină creşterea patrimoniului net, la care se adaugă cheltuielile personale şi se scad veniturile neimpozabile, pentru a se stabili venitul impozabil. Din acesta se scade venitul încasat declarat şi rezultă posibilul venit suplimentar nedeclarat, din surse identificate şi/sau neidentificate, cărora li se va aplica tratamentului fiscal prevăzut de lege.
În concluzie, deşi verificarea situaţiei fiscale personale este o procedură complexă şi, de cele mai multe ori, anevoioasă pentru contribuabili, persoanele fizice au la îndemână o serie de pârghii şi bune practici pentru a se asigura că trec prin acţiunea de control cât mai rapid şi potenţial fără sume suplimentare de plată. Spre exemplu, este dezirabil ca acestea să îşi ţină o formă de „contabilitate personală”, măcar în varianta ei cea mai simplistă (chiar dacă nu sunt obligate de lege), prin care să urmărească veniturile şi cheltuielile, având în vedere că verificarea se poate extinde asupra veniturilor pe o perioadă de până la cinci ani. Totodată, o strategie clară şi bine pusă la punct pe parcursul activităţii de control poate aduce beneficii majore, atât din perspectiva conformării cât mai exacte la cerinţele administraţiei fiscale, cât şi prin prisma cunoaşterii şi apărării drepturilor personale.
