Într-o discuţie la ZF Live la finalul anului trecut, Ionuţ Stanimir, directorul de marketing şi comunicare al BCR, a venit cu o constatare: „Noua generaţie care s-a născut în România este prima generaţie care nu s-a născut săracă. Este prima generaţie care nu a trecut prin tranziţia severă, prin lipsurile severe, ceea ce înseamnă că mentalitatea lor este o mentalitate a abundenţei, o mentalitate a încrederii, o mentalitate a posibilităţilor”.
Dacă ne uităm la datele statistice, această afirmaţie o vedem peste tot.
Dacă dau puţin timpul înapoi, eu, din Generaţia X (1965-1980), la primul meu job în 1993 am avut un salariu de 90 de dolari, care era peste salariul mediu, într-o lume şi-ntr-o economie care se prăbuşiseră după căderea comunismului şi apariţia capitalismului. 90 de dolari însemna un salariu mai mare decât al mamei mele, care avea, dacă-mi amintesc bine, 60-70 de dolari. În Vest, salariul mediu din anii '90 era spre 1.000 de dolari.
Acum, la început de 2024 salariul mediu din România este de 950 de euro, adică 1.050 de dolari, salariul minim a ajuns la 400 de euro, adică aproape 450 de dolari.
Un IT-ist, cu o experienţă acumulată acasă, jucându-se pe calculator, poate începe de la 1.500-2.000 de euro, fără probleme.
În Vest salariul mediu este undeva între 2.000 şi 2.500 de euro, deci noi am recuperat destul de mult decalajul imens din anii '90.
Generaţia X şi o parte din generaţia Millennials (1981-1996) nici nu visa ca la 20-25 de ani să poată lua un credit pentru un apartament. În anii ’90 băncile nici nu aveau oferte de credite ipotecare. Soluţia la care puteai visa era ca bunicii să-şi încheie cât mai repede socotelile cu această viaţă şi să-ţi lase apartamentul. Părinţii nu aveau ce să-ţi lase, pentru că economiile lor fuseseră spulberate de inflaţia şi de deprecierea cursului valutar din anii ’90.
Acum, cu un salariu mediu poţi să-ţi iei un apartament de două camere pe care să-l plăteşti în 7 ani, cel mai bun nivel de accesibilitate pentru achiziţia unui apartament înregistrat în România în ultimii 30 de ani.
Fiind o generaţie care nu s-a născut săracă şi, mai mult decât atât, părinţii au reuşit să acumuleze ceva bogăţie prin activele imobiliare deţinute, prin banii economisiţi la bancă sau în titluri de stat, prin acţiunile cumpărate de pe Bursă.
Noile generaţii (Generaţia Z – 1997-2012 şi Generaţia Alfa – 2010-2024) pornesc în viaţă cu o altă mentalitate, cosmopolită, globală, unde nu prea există bariere de mentalitate.
Generaţiile mai vechi, dacă pot să spun aşa, se confruntă cu această schimbare socială, demografică, tehnologică, iar mulţi nu ţin pasul şi nu înţeleg schimbarea care se petrece în jurul nostru. Pentru noi, vechea generaţie, a avea un job bun în anii ’90 după terminarea şcolii/facultăţii însemna o realizare supremă. Ca să intri în sistemul bancar era o realizare supremă. Acum, băncile aleargă ele după candidaţi, pentru că sistemul bancar nu mai este văzut ca un domeniu aspiraţional pentru noua generaţie.
Toată lumea se plânge de educaţia noii generaţii – „care nu mai învaţă cum învăţam noi înainte” -, care nu ştie nimic după ce ies din şcoală, care cere salarii mari fără să aibă niciun gram de experienţă, dar asta este situaţia, nu poţi să inventezi, nu poţi să dai timpul înapoi ca să aduci Generaţia X şi generaţia Millennials în locul generaţiilor actuale. Fiecare companie trebuie să se descurce cum poate, cu forţa de muncă pe care o găseşte, cu mentalităţile şi obiceiurile care câştigă teren. Companiile trebuie să se raporteze la solicitările celor care vin din urmă, nu la solicitările celor „actuali”, care mai au 5-10 ani şi ies la pensie.
Spre deosebire de Generaţia X şi generaţia Millennials, care nu aveau solicitări de pe piaţa muncii, care nu comentau în privinţa salariilor oferite şi a locului unde erau birourile, acum companiile îşi pun şi-şi fac birourile după aşteptările noilor generaţii.
Noi, din Generaţia X şi generaţia Millennials, am muncit non-stop, iar acum ne confruntăm cu cerinţele noilor generaţii, care vor un echilibru între job şi viaţa personală.
Faptul că nu porneşti în viaţă „sărac” reprezintă un foarte mare avantaj pentru că ai un anumit confort, pentru că nu ai un handicap faţă de Vest, pentru că foarte multe lucruri sunt nivelate.
La polul opus, pentru că nu se confruntă cu o sărăcie financiară şi socială, noile generaţii nu prea mai au ambiţie şi determinare, nu prea se luptă să câştige ceva, pentru că acel ceva deja îl au.
Vom vedea în ani dacă noile generaţii vor putea să ducă economia, businessul şi societatea mai departe, astfel încât să înmulţească „talerii” pe care i-au primit.
Nu de alta, dar noi, cei care ieşim la pensie peste 10-15 ani, nu vrem să fim „pensionari săraci”.
Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.
