Planul era şi este să aderăm rapid la zona euro. Un plan care îi face pe mulţi observatori străini să ridice din sprâncene (sau chiar să se amuze) având în vedere că şi foştii candidaţi şi actualii membri şi-au pierdut până la dispariţie din apetitul lărgirii zonei euro. Cu excepţia României. În ultimii ani, creditele în euro au fost lăsate să devină dominante, iar guvernanţii şi BNR au închis ochii la faptul că preţurile din România au început să fie prezentate fără nicio noimă în euro în locul monedei naţionale care încă este leul. Telefonia mobilă, automobilele (inclusiv cele fabricate în România), grădiniţele particulare, până şi geamurile şi multe altele au preţuri denominate în euro. Ni se spune de către aceiaşi oficiali (ca o scuză probabil) că "ce pot face autorităţile dacă asta este preferinţa românilor". Ca şi cum, românii, plătiţi cu salarii în lei, ard de nerăbdare să îşi asume riscul valutar pe care firmele şi băncile, iată, cu concursul autorităţilor, îl transferă cu nonşalanţă pe umerii lor.
Bun. Dar să zicem că această euroizare prematură a economiei româneşti, cu complicitatea autorităţilor, nu era decât o perioadă de trecere spre apartenenţa la zona euro. În aceste condiţii, faptul că BNR şi-a autoasumat captivitatea politicii monetare în colivia cursului de schimb nu părea decât un sacrificiu în plus, dar justificat, pe altarul aderării la zona euro. Ce conta prăbuşirea consumului sau faptul că economia avea nevoie inclusiv de stimuli monetari pentru a creşte, că inflaţia era indusă de măsuri pur administrative sau de natură exogenă (preţurile la materii prime) şi nu de consumul deşănţat al anilor precedenţi… Dobânda de referinţă a fost ţinută cu stoicism sus de dragul apărării cursului, temerile fiind legate de impactul inflaţionist pe care o depreciere a leului l-ar fi putut avea asupra economiei euroizate prematur.
Unde suntem acum? Inflaţia a ajuns la cea mai scăzută valoare postdecembristă datorită în principal preţurilor la alimente şi datorită lipsei presiunii consumului în general. Pe de altă parte, prognozele de creştere economică a României sunt ajustate în jos, fiind evident că o creştere bazată doar pe exporturi spre o economie europeană aflată pe marginea recesiunii nu are cum să ducă la o revigorare semnificativă a economiei româneşti, în lipsa creşterii consumului. Pe de altă parte, tensiunile externe sunt în creştere şi induc o presiune în direcţia deprecierii leului. Este un moment al adevărului pentru BNR, care trebuie să dovedească în ce măsură referirile la inflaţie în momentul luării deciziilor precedente de politică monetara erau reale sau doar un paravan pentru o politică monetară care ţintea de fapt cursul.
Deocamdată preferinţa pentru ţintirea cursului pare evidentă, precum şi indiferenţa autorităţilor pentru preţurile denominate în euro pe care le întâlneşti la tot pasul. Totul de dragul respectării planului iniţial al trecerii la euro. Şi iarăşi mă văd nevoit să invoc imaginea soldatului japonez aflat în luptă în tranşee la ani de zile după ce s-a terminat războiul, el respectând misiunea stabilită iniţial într-un cu totul alt context.
Lumea este într-un proces profund de schimbare. Zona euro cunoaşte provocări fără precedent, punând sub semnul întrebării însăşi existenţa ei, dar România continuă să defileze cu proiectul iniţial, să nu corecteze erorile făcute, fără nici cel mai mic semn că autorităţile şi-ar pune vreo întrebare legată de viabilitatea planului iniţial sau de oportunitatea revizuirii calendarului. Nu ar trebui ca în locul unui marş forţat să ne acordăm răgazul de a aştepta să vedem cum va evolua zona euro şi să ştim la ce fel de uniune vom adera? Nu ar trebui să reinstaurăm dominaţia leului în preţurile din economia românească? Nu ar trebui BNR să înceapă să se preocupe şi ea, alături de alte bănci centrale, şi de stimularea creşterii economice? Nu ar trebui stimulată mai mult creditarea în lei? BNR nu a făcut un secret din faptul că obiectivul de aderare la zona euro este o modalitate de a ancora deciziile politice într-o zonă cât mai realistă şi sustenabilă. Între timp însă, aş argumenta că ancora pe care aderarea la zona euro o reprezenta pentru deciziile politice este pe cale să fie înlocuită de vigilenţa (dacă nu chiar integrarea) fiscală crescută a UE şi de lecţiile oferite de dezastrele produse de politicile populiste ale altor ţări.
O discuţie adevărată pe subiectul aderării la zona euro lipseşte, iar decidenţii par incapabili să îşi ajusteze planul iniţial la noile realităţi, care includ o doză mare de incertitudine asupra modului în care va arăta zona euro în următorii ani. Modelul iniţial trebuie reanalizat, regândit, iar leului îi trebuie redată importanţa pe care zlotul şi forintul o au în ţările de origine şi care permite acestor ţări să privească cu multă detaşare problema aderării la euro. O regândire a modelului iniţial şi ajustările de politici care vor decurge de aici ne vor permite să intrăm în zona euro la momentul oportun, fără a fi sub presiunea consecinţelor unor decizii luate într-un cu totul alt context.
Radu Crăciun este directorul de investiţii al Eureko Pensii
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
