Generatia Pink Floyd a murit. Cei care mai traiesc culeg ramasitele zilei.
Nu sunt nici filosof si nici poet. Dar imi amintesc: "Hey you!"
Cand s-au intamplat 20 de ani de la caderea Zidului Berlinului am pus drept supratitlu pe cele doua pagini pe care ZF le alocase pentru eveniment versurile din "Zidul" - Pink Floyd, fara traducere, nici nu era nevoie: "We don't need no education/ We dont need no thought control/No dark sarcasm in the classroom/Teachers leave them kids alone/All in all it's just another brick in the wall".
Sunt versuri si muzica scrise, cantate, incepand cu 1979, cu zece ani inaintea caderii Zidului Berlinului. "Dincoace" de zid, ele nu se auzeau. Dar, "dincolo", au trimis o formatie britanica de rock in istorie si au scos la suprafata din sufletul a milioane de oameni ceea ce este mai bun - empatia.
In Europa, generatia Pink Floyd a facut posibila devenirea istoriei si aparitia unei clase de oameni politici idealisti, deloc vizionari, dar idealisti. Pare-se ca marile tragedii nasc si mari idealuri. Asa s-a intamplat si dupa ultimul razboi mondial.
Pustii care "delirau" la concertele Pink Floyd, au acum nepoti, poate, dar nu sunt pensionari. In medie ar trebuie sa aiba cam 50 de ani. Dar idealismul a murit, generatia Pink Lloyd nu mai este. Flower power, peste Atlantic, nici atat.
Marea tragedie la care suntem martori porneste de aici. Nimeni nu mai crede in nimic.
Pentru ca sunt alegeri in Statele Unite am citit mult despre acest subiect, presa americana, studii ale economistilor, ale sociologilor. Pentru prima data in istorie, generatia varstei de mijloc a Americii de azi nu mai crede ca generatia de maine va trai mai bine din punct de vedere economic. Occupy Wall-Street a fost doar o miscare de revolta impotriva abuzurilor. M-am revoltat si eu, dupa ce a citit cartea lui Tett Gillian, ziarista la Financial Times, "Aurul nebunilor" - o carte despre dezastrul care ne-a adus aici si despre abuzurile bancilor. Dar atat.
Am intrat intr-un desert al istoriei. Am cheltuit prea mult idealism in prea putin timp, iar acum culegem ramasitele zile. Mai e ceva de facut? Nu stiu. Emma Tompson si Antony Hopkins pot spune mai multe.
Eu spun doar asa: "Hei tu, de acolo, din frig/Însingurat, îmbătrânind/Poţi să mă simţi?/Hei tu, care bântui pe coridoare/Cu picioarele roase de durere şi cu zâmbetul ofilit/Poţi să mă simţi?/Hei tu!/Nu-i lăsa să îngroape lumina!/Nu renunţa fără luptă!)
Pink Floyd, desigur.
De ce taci atunci generatie Pink Floyd?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
