Treburile firmei m-au purtat zilele trecute într-un scurt periplu asiatic, început în Singapore şi finalizat în India- bun prilej de reflecţie la faţa locului asupra funcţionalităţii uneia dintre cele mai performante organizări sociale din istoria omenirii. Afirmaţia nu este deloc exagerată dacă luăm în considerare faptul că Singapore a reuşit în doar 46 de ani de la declararea independenţei să devină simultan una dintre cele mai bogate ţări ale lumii, printre cele mai favorabile două-trei destinaţii pentru afaceri, unul dintre centrele financiare mondiale şi una dintre ţările cu cea mai înaltă calitate a vieţii. Este o performanţă unică, neatinsă de o altă ţară în istoria recentă, rezultatul unui complex decizional politico-economic de la care îmi îngădui să afirm că România ar avea multe de învăţat.
A două lecţie derivată din "miracolul singaporez" este realismul în politicile publice. Fugă de populism, de autosuficienţă, de amăgirile pernicioase. O ţară mică şi inevitabil puţin interesantă pentru marile puteri ale lumii- aşa cum este şi România - trebuie în primul rând să accepte diagnosticul corect a ceea ce are de oferit în realitate şi nu să pozeze în ceea ce nu este, înşelându-şi cetăţenii. Odată acceptată starea de fapt, cheia prosperităţii nu e simpla supravieţuire, ci excelenţa în tot ceea ce întreprinzi. Într-o lume tot mai polarizată economic, unde demografia devine crucială în stabilirea ierarhiilor şi în alocarea resurselor investiţionale, ţările mediocre nu au loc, trebuie să fii cel mai bun în ceva! Singapore a ales în anii '70 -datorită amplasării sale geografice- ca acel ceva în care să exceleze să fie ca destinaţie de comerţ, turism şi afaceri.
Odată definit obiectivul strategic naţional şi-a clădit pas cu pas atractivitatea investind masiv, dar cu cap, în infrastructură, în curăţenie şi în ordinea publică, intuind ce caută oamenii de afaceri şi turiştii atunci când aleg o destinaţie.
Astăzi Singapore are o piaţă de capital gigantică, operează al doilea mare port al lumii şi primeşte 12-13 milioane de turişti anual, la o populaţie de circa 5 milioane, fără să irosească niciun dolar pe reclame stupide.
Al treilea învăţământ care mi se pare demn de subliniat se referă la rolul statului în societate. Deşi este o democraţie deplină, Singapore nu probează niciuna dintre slăbiciunile sistemelor democratice occidentale, legate de ineficienţa actului decizional şi de corupţia generalizată.
Explicaţia pare să derive din poziţionarea statului ca reprezentant al interesului public doar acolo unde cetăţeanul are nevoie de el, nu în locurile înguste din care birocraţia partinică poate extrage rente. Singapore are un stat cu autoritate, nefiind nici pe departe un stat autoritar. Statul nu face acte de comerţ primare, nu deţine active productive importante -pentru a nu fi tentat să le "mulgă" - şi nu şicanează mediul de afaceri pentru a-şi acoperi cheltuieli nesăbuite.
Statul singaporez asigură ordinea publică şi siguranţa personală a cetăţeanului, redistribuie bogăţia acumulată şi decide strategiile economice. Face toate acestea cu o autoritate neştirbită, apelând la un mix de politici publice în care coerciţia joacă un rol foarte important, şi aici intervine realismul actului de guvernare, prin comparaţie cu idealismul europeano-american care mizează cu precădere pe conformarea voluntară a cetăţeanului.
Din perspectiva strict occidentală unele drepturi individuale par încălcate în Singapore, cum ar fi dreptul de a dispune de propriile venituri (există, de exemplu, o schemă obligatorie de economisire pentru cumpărarea locuinţei), dar dacă judecăm lucrurile la rece rezultatele sunt impresionante: ţara are cea mai mare pondere de proprietari de case din lume, cea mai echilibrată distribuţie a bunăstării în societate şi nu a avut vreodată de a face cu fenomene tip "credite subprime". Drepturile individuale nu pot fi "vaca sfântă" atunci când exercitarea lor haotică afectează bunăstarea generală a societăţii.
În fine, o ultimă lecţie ar fi importanţa crucială pe care Singapore a acordat-o de la bun început educaţiei şi dezvoltării durabile. Lee Kuan Yew spunea încă din anii '70 că oamenii nu vor dori să viziteze sau să trăiască în oraşe artificiale, făcute doar din oţel, asfalt şi sticlă, că mediul benefic dezvoltării umane este natura. A impus de aceea ca dezvoltarea urbanistică să fie temperată de spaţii verzi generoase şi uniform repartizate, astfel încât astăzi jumătate din suprafaţa ţării este parc sau pădure tropicală. Şi nu se opresc aici: după ce a construit o grădină în oraş, Singapore trece în avangarda mondială a dezvoltării urbane cu conceptul de oraş în grădină, deci mediul natural devine factorul decisiv în planificarea locuirii. La toate acestea se adaugă accentul pus pe educaţia de înaltă calitate la toate vârstele şi larg accesibilă - prin gratuitate- întregii societăţi, culminând cu obsesia încântătoare a ocupării oricărui spaţiu public cu lucrări de artă realizate nu numai de artişti locali, ci chiar de elevi talentaţi, expuse în zone de mare trafic pedestru.
Una peste alta, cu rezervele fireşti legate de specificul social şi cultural asiatic, Singapore este un exemplu de sistem social-politic şi economic cu funcţionare ireproşabilă de la care o Românie lucidă ar trebui să înveţe. Sunt sceptic însă că o vom face, văzând provincialismul dezbaterii publice de la noi şi constatând cu amărăciune faptul simbolic că România acoperă diplomatic Singapore din îndepărtata Japonie, iar Singapore nici măcar nu are ambasadă în România şi nu şi-a mai numit ambasador la noi din 1989.
Doru Lionăchescu este preşedinte al Capital Partners
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
