Recenta decizie a guvernului român de a introduce o taxă pe activele instituţiilor bancare a declanşat o amplă dezbatere publică, în cadrul căreia, pentru susţinerea anumitor puncte de vedere, se recurge adesea la comparaţii internaţionale. Din păcate, comparaţiile respective sunt în multe cazuri incorecte, iar aceasta se datorează unei documentări deficitare sau unor încercări de dezinformare. De aceea, voi prezenta în continuare, sumar, experienţa altor ţări din Uniunea Europeană (UE) în domeniul impozitării speciale a sectorului financiar, din dorinţa de a pune suprataxa din România în context european şi a facilita o mai bună înţelegere a comparaţiilor ce sunt avansate de diverşi analişti.
Comparaţii eronate: un simplu exemplu
Într-o opinie recentă, un economist mult răsfăţat de presă susţine că forma româneasca a taxei pe activele bancare este mai “interesantă” decât cea “otova” introdusă de austrieci în 2011, de 0,9% din total active. Totodată, acesta mai precizează că taxa românească este mai mică decât cea austriacă. Toate bune şi frumoase, numai că aceste afirmaţii conţin multe neadevăruri. În primul rând, impozitul pentru stabilitate financiară (“stabilitatsabgabe’) adoptat de Austria nu priveşte activele, ci partea opusă a bilanţului. El are ca bază de impunere totalul bilanţului (pasive) din care se exclud mai multe elemente: capitalul nominal şi rezervele, depozitele bancare garantate şi alte datorii specifice[i]. În al doilea rând, în cazul impozitului respectiv se ţine cont de situaţia băncilor mici. Astfel, potrivit prevederilor legislative iniţiale, pasivele sub 1 miliard de euro nu au fost impozitate, in timp ce pasivele între 1 mld. şi 20 mld. de euro au fost impozitate cu o rata de 0,055%, iar cele peste acest ultim nivel au fost impozitate cu 0,085%[ii]. Deci nici vorbăde o rata de 0,9%! Şi, matematic, o rată de 0,1%, cât reprezintă cea mai scăzută cotă a taxei pe active româneşti, este clar mai mare decât 0,085%, şi nu mai mică cum încearcă să ne convingă economistul respectiv. Documentare greşită sau încercare de manipulare? Nu ştiu, dar e evident că referirile la experienţa altor state trebuie luate în considerare numai din surse de încredere sau după o minimă verificare.
Modele diferite de impozitare a sectorului financiar
Impozitarea specială a sectorului financiar se discută de multă vreme, în această privinţă economişti celebri precum Keynes şi Tobin făcând o serie de prime propuneri în anul 1936 şi respectiv 1978. Propunerile, ce urmăreau limitarea speculaţiilor financiare (Keynes) şi reducerea fluctuaţiilor valutare (Tobin), nu au fost însă implementate. Dezbaterea privind o nouă impozitare a sectorului financiar a revenit în forţă după declanşarea crizei financiare globale în 2007, fiind avansate diferite modele:
Impozitul pe tranzacţii financiare
Impozitul pe activitatea bancară
Impozitul bancar.
Impozitul pe tranzacţii financiare (Financial Transaction Tax - FTT) se aplică unui set de tranzacţii financiare special desemnat în acest sens, în general asupra vânzărilor-cumpărărilor de obligaţiuni şi acţiuni pe piaţa secundară şi asupra instrumentelor financiare derivate. Impozitul are un caracter mult mai larg decât impozitul Tobin, care nu priveşte decât tranzacţiile efectuate pe piaţa valutară. Rolul său este de a descuraja tranzacţiile speculative, fără a afecta alte tipuri de operaţiuni financiare, şi de a acoperi costuri fiscale generate de gestiunea unei crize financiare. Există şi o variantă a acestui impozit, unde fondurile colectate vor fi folosite pentru finanţarea dezvoltării ţărilor cele mai sărace. Baza de impozitare în cazul TFF este reprezentată de valoarea brută/noţională a tranzacţiei. Nivelul de impozitare este foarte scăzut, nefiind de natură să frâneze tranzacţiile normale, şi se crede că el ar putea descuraja pe cele speculative. De regulă, fondurile colectate sunt vărsate la bugetul de stat.
Majoritatea economiştilor sunt împotriva unui astfel de impozit. Există un grad ridicat de incertitudine în privinţa impactului său real asupra funcţionarii pieţelor şi asupra activităţii entităţilor implicate în speculaţii. De asemenea, impozitul nu poate fi eficient decât dacă este implementat la nivel mondial, altfel multe tranzacţii pot fi delocalizate. FMI s-a opus acestui tip de impozit, în condiţiile în care comunitatea internaţională doreşte ca băncile să plătească pentru pierderile ce provin din materializarea riscurilor. În acest context, impozitul bancar nu este cea mai bună metodă de a finanţa un mecanism de rezoluţie bancară, fiindcă volumul de tranzacţii nu este o aproximare precisă pentru costul pe care falimentul unei institutii financiare l-ar avea. De asemenea, un astfel de impozit nu se concentrează pe problemele de bază ale stabilităţii financiare: dimensiunea instituţiilor, interconectarea acestora şi gradul de substituţie.
Comisia Europeană a propus în anul 2011 un impozit pe tranzacţii financiare armonizat pentru toate statele membre ale UE. Propunerea nu s-a bucurat de un acord unanim, astfel încât iniţiativa a mers mai departe pe baza unei proceduri de colaborare întărită solicitată de 11 ţări (Franţa, Germania, Belgia, Austria, Portugalia, Slovenia, Grecia, Italia, Spania, Estonia şi Slovacia). Apoi, Estonia a renunţat la acest proiect, care, in prezent, trenează datorită unor divergenţe între ţări. În 2016, potrivit informaţiilor disponibile, existau trei state membre care aplicau TFF la nivel naţional.
Impozitul pe activitatea bancară (Financial Activity Tax - FAT) are drept obiectiv atragerea de resurse bugetare şi prevenirea asumării unor riscuri exagerate de către instituţiile financiare. El se aplică, în principal, asupra profiturilor acestor instituţii. Fondurile colectate sunt destinate bugetului de stat.
Impozitul bancar (Bank Levy) reprezintă modelul de impozit cel mai des utilizat de către statele membre UE, care au recurs la noi forme de impozitare a institutiilor financiare începând cu anul 2009. Scopul acestui impozit, denumit “contribuţie la stabilitate financiară” de către FMI şi “impozit de stabilitate” de către Comisia Europeană, este de a recupera cheltuielile publice făcute de guvernele naţionale pentru salvarea instituţiilor bancare şi, în special, de a finanţa costurile unei crize financiare viitoare. Fondurile obţinute sunt acumulate într-un fond dedicat, fie vărsate la bugetul de stat. În cazul impozitului bancar, baza de impozitare este reprezentată de totalul de bilanţ sau de anumite elemente de bilanţ de natura activelor sau pasivelor. În marea lor majoritate, ţările ce au introdus impozitul bancar au respectat recomandările FMI: cota de impozit se aplică pasivelor bancare excluzând capitalul şi depozitele garantate, astfel încât partea cea mai riscantă a fondurilor băncilor sa fie impozitată[iii]. Din 14 state membre UE, care au introdus impozitul bancar începând cu anul 2009, doar două ţări au decis să impoziteze activele ajustate (Ungaria şi Polonia), iar alte două ţări au ales ca asietă activele ponderate în funcţie de risc (Franţa şi Finlanda). Impozitul bancar aplicat de cele două ţări central-europene are ca particularitate faptul că resursele financiare colectate sunt destinate finanţării cheltuielilor publice generale şi nu acoperirii costurilor publice derivate din falimente bancare, cum este în cazul altor ţări UE. Impozitul din Finlanda a fost temporar, iar cel din Franţa a avut în vedere reducerea riscului sistemic, fiind aplicat doar băncilor mari, cu un capital mai mare de 500 de milioane de euro. Cotele de impozit bancar au fost stabilite în multe ţări sub nivelul recomandat de FMI, de cel mult 0,2% anual, dar au atins şi valori ridicate de 0,4% în Slovacia şi de 0,53% în Ungaria (cote maxime iniţiale, ce au fost apoi reduse[iv]).
De la 1 ianuarie 2019, Romania a intrat în clubul statelor membre UE ce aplică impozit bancar la activele bancare. Există însă deosebiri între modelele de impozitare asupra activelor bancare implementate în aceste trei ţări. Obiectivele declarate, perimetrul de aplicare, baza de impunere variază de la un stat la altul, ceea ce conduce la consecinţe diferite, atât pentru instituţiile financiare, cât şi pentru economiile naţionale. De exemplu, modelul românesc are o trăsătură distinctivă (unică pe plan european şi, din câte cunoaştem, la nivel mondial): cota de impozit este legată de evoluţia unui indice de piaţă (ROBOR), fapt de natură să afecteze negativ mecanismul de transmitere a politicii monetare a băncii centrale. Mai mult, daca în România obiectivul declarat este cel de a acţiona asupra comportamentului băncilor care stabilesc indicele ROBOR, autorităţile poloneze şi ungare recunosc că doresc să utilizeze încasările din impozitul bancar ca venituri bugetare.
În urmatorul articol, voi analiza experienţa Ungariei şi Poloniei în domeniul aplicării suprataxei pe activele bancare, în vederea identificării unor posibile elemente de bună practică pentru decidenţii autohtoni, dar şi pentru a demonstra că, pentru a fi utile, comparaţiile internaţionale trebuie să meargă în detaliu.
[i] Impozitul bancar din Austria urmează recomandările FMI legate de “impozitul de stabilitate financiară”, conform cărora baza de impozitare este constituită din pasive totale ajustate. Prin urmare, impozitul austriac nu este otova (pentru că nu e legat de un indice de piaţă); el se bazează pe studii serioase elaborate pentru G-20 de către experţi recunoscuţi pe plan internaţional.
[ii]În anul 2017, impozitul bancar normal a fost în valoare de 0,024% pentru tranşa de impozitare cuprinsă între 300 de milioane de euro şi 20 de miliarde de euro şi în valoare de 0,029% pentru baza de impozitare ce depăşeşte suma de 20 miliarde de euro.
[iii] De exemplu, Germania a introdus un impozit bancar în 2011 pentru a alimenta un fond de restructurare bancară proiectat a atinge nivelul de 70 mld. de euro. De precizat că, fondurile publice cheltuite pentru sprijinirea băncilor în perioada 2008-2013 s-au ridicat la suma de 64 mld. de euro. Băncile de talie mare şi cele implicate în tranzacţii cu instrumente financiare derivate au intrat sub incidenţa unei cote majorate de impozit. Baza de impozitare a fost totalul pasivelor din care s-au dedus următoarele elemente: capitalul, depozitele clienţilor, drepturile de participare la profit şi fondul de rezervă pentru riscuri bancare generale. Băncile nu au fost obligate să platească impozit, dacă pasivele eligibile pentru impozitare erau mai mici sau egale cu suma de 300 milioane de euro. De asemenea, pentru a nu fi afectată drastic profitabilitatea băncilor, impozitul a fost limitat la 20% din veniturile anuale ale anului contabil ce precede anul de contribuţie. Prin modul cum impozitul a fost proiectat, băncile mici au fost excluse, în mare parte, de la plata acestuia. Prin urmare, contribuţiile au fost asigurate, în principal, de băncile comerciale mari şi de entităţile centrale ale băncilor de economii şi ale băncilor cooperatiste (pentru detalii a se vedea articolul “Assesing the effects of the regulatory bank levies” elaborat de Claudia Buch, Lena Tonzer, Benjamin Weigert la adresa: www.voxeu.org/print/61536).
[iv] În Ungaria, impozitul bancar se aplică pe tranşe. Cota anuală de 0,53% este aferentă tranşei superioare de impozitare aplicată băncilor de talie mare. Ea a fost redusă succesiv în timp, în prezent fiind de 0,2%. Pentru băncile mici s-a aplicat în permanenţă o cotă de 0,15%. În Slovacia, de la 1 ianuarie 2012, instituţiile de credit au trebuit să plătească un impozit special anual de 0,4% aplicat bazei de impozitare stabilită prin lege (fiind prevăzute deduceri), dar rata se reduce gradual până la 0%, în funcţie de anumiţi indicatori ai sectorului bancar. Din 2015, rata s-a redus la o,2%. Rata se va aplica până când totalul sumelor colectate va fi de 750 milioane de euro, apoi cota de impozitare va fi redusă la 0,1%.
