Nu am fost apropiaţi. Eu i-am fost elev, el mi-a fost profesor. Prietenii mei il cunoasteau bine. Dar ei sunt scriitori iar eu mă strecuram pe lângă ei ca un caţeluş micuţ, dornic să fie şi el mângâiat pe bot. Ioan S. Pop îl iubea. Vasilescu îl detesta. Toţi cei care au fost trataţi bine în “Arca lui Noe” l-au iubit. Toţi cei care nu au fost amintiţi în această carte de referinţă l-au urât.
George Călinescu nu a fost tratat altfel, dar a avut noroc. Când el vorbeşte în “Istoria literaturii române” despre “poeţi minori”, ei bine, el avea norocul că toţi erau morţi. Iar morţii nu au limbă să judece. Manolescu vorbea despre vii. Iar vii au limba ascuţită.
Pentru Călinescu, Topârceanu era “un poet minor”. Eu judec altfel: atâta vreme cât îi ştii o poezie, merită să i-o citeşti şi pe a doua: “În ce vară, în ce an/ Anii trec ca apa/ El era un om sărman/Muncitor cu sapa.”/ Sigur că nu este “Pe lângă plopii fără soţ/Adesea am trecut/Mă cunoşteau vecinii toţi/Tu nu m-ai cunoscut”. La şcoală, copii trebuie să înveţe şi trecutul, nu doar prezentul. Trebuie să ştie cine au fost “poeţii majori” şi “poeţii minori”. Trebuie să ştie cine este Ioan S. Pop sau Lucian Vasilescu, dar şi cine este Topârceanu.
La examenul de licenţă, la literatura contemporană, am tras un subiect despre un poet de care nu auzisem niciodată. Am dat de dracu, mi-am zis. Ce ma fac? Ce să spui două vorbe despre ce nu ai auzit niciodată? Doar că puteai să tragi alte subiecte – decanul facultăţii, Paul Cornea, şi el dus între timp, un profesor care mi-a fost drag, permitea asta. Cred că la a patra încercare am zis, asta e, nu pot îngroşa obrazul dar îmi picase ceva ce ştiam puţin: Marin Sorescu pentru că teza mea de licenţă era despre spaţiul şi timpul în romanul postmodern. Iar Sorescu a fost unul din primii poeţi postmoderni. Am luat nota maximă nu pentru că citisem “La lilieci” ci pentru că citisem şi “Arca lui Noe” a lui Nicolae Manolescu.
Paul Cornea explica celorlalţi membrii ai comisiei exasperaţi de ezitările mele: el este de la seria lui Manolescu. Iar “seria lui Manolescu” nu-i învăţa pe elevi despre poeţi, despre scriitori, despre aceştia îi învăţa Cărtărescu care ţinea seminariile. Cursul lui – eram în anul patru de facultate – era despre cenzura în vremea comunismului. Aşa am aflat de la el că Ţugurlan, un personaj central al “Moromeţilor”, este un individ inventat de cenzură. Da, Marin Preda un scriitor fantastic, a trebuit să-şi modifice romanul pentru că cenzura nu vedea în prima versiune a “Moromeţilor” niciun personaj favorabil regimului comunist.
Sunt mulţi profesori pe care i-ai iubit de-a lungul vremii, aşa cum sunt mulţii pe care i-am detestat. Manolescu este singurul pentru care mă treazeam la şase dimineaţa ca să ajung la ora opt la cursurile lui de vineri. Am învăţat de la cursurile lui, într-un an, mai mult decât aş fi învăţat dintr-o şcoală de ştiinte politice, în doi ani.
Dacă azi sunt “liberal”, dincolo de toate, ei bine, asta s-a întâmplat şi pentru l-am avut profesor pe Nicolae Manolescu.
