Istoria lumii este, în bună măsură, o istorie a falsurilor.
Noi, cu toţii, ştim că Iliada şi Odiseea sunt ale lui Homer, pentru că aşa scrie pe coperţile celor două cărţi groase. Doar că nu suntem prea siguri că Homer, care, spune legenda, era orb a putut scrie, singur, o opera monumentală. Noi ştim că “Furtuna” este o operă ciudată a lui William Shakespeare, ciudată pentru că e diferită de tot cea ce el a scris înainte, dar nu ştim cu adevarat daca este a lui, cum nu ştim daca toate operele ce-i sunt atribuite sunt ale lui.
Dar, uneori, putem ghici falsurile istoriei.
Noi ştim că “Eclesiastul”, carte a Vechiului Testament, a fost scrisă de regele Solomon, fiul legendarului rege David al evreilor - pentru că aşa spun tradiţia iudaică şi apoi tradiţia creştină. Ştim: “Cântarea cântărilor”, este scrisă de acelaşi rege Solomon/împărat în unele scrieri, “cel mai înţelept” dintre înţeleptii lumii de atunci şi cel care ar fi construit primul templu al poporului evreu, în Ierusalim. Dimensiunile templului sunt descrise în Vechiul Testament înainte de construirea lui – ar fi urmat să aibă înălţimea unui bloc cu patru etaje, după standardele de acum, colosal pentru un popor de păstori de acum 3.000-4.000 de ani.
“Cântarea cântărilor” este un poem minunat. Poate de aceea evreii l-au pastrat în textele lor canonice, deşi nu este chiar cuviincioas cu credinţa lor sobră.
Eclesiastul? Este o carte de înţelepciune, frumoasă şi cu amare concluzii”: “Toate râurile se varsă în mare şi marea tot nu se umple!” “Totul este deşertăciune şi goană după vânt”.
De unde i se atribuie lui Solomon această “înţelepciune”? Dintr-o fraza de început care zice: “Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului”. Dar Solomon a fost împărat/rege peste Ierusalim în anul 1.000 înainte de Hristos. Or, filosofia ce-i este atribuită este una a grecilor, a lui Heraclit (“Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”) care a trăit la 500 de ani după moartea lui Solomon. Şi, într-o măsură, vine din filosofia stoică a lui Zenon. În plus, sunt împrumutate în texte cuvinte din limba persana iar, în vremea lui Solomon, poporul lui nu-i cunoştea nici pe greci nici pe persani, ceea ce îi determină pe exegenţii Bibliei să credă că „Eclesiastul” a fost scrisă la 600-700 de ani de la moartea lui Solomon, când filosofia greacă ajunsese deja dincolo de Mediterana, iar influenţa persană pătrunsese în Israel şi Iudeea, cele două regate evreieşti.
Acum explicaţiile, cum sunt date ele de istoricii culturii, sunt aşa: în vremuri vechi erau puţini oameni care ştiau să scrie şi să citească. Aşa că înţelepţii care aveau o idee o puneau sub zodia unui împărat, rege sau prinţ, care erau mult mai cunoscuţi, deci mai credibili. Şi atunci când cineva care cunoştea scrisul şi cititul şi vedea o noua scriere ce-i era atibuita cuiva, zicea: „au” ia să vad ce-a mai scris regele X, Solomon sau un rege oarecare!
Acum, dacă unui credincios, evreu sau creştin, i-ai spune că „Eclesiastul” nu e scrisă de Solomon, s-ar supăra. Dacă unui credincios evreu i-ai spune că nu există nicio dovadă că Solomon a construit primul templu – şi nu există nicio dovadă arheologică - , că templul în ruină (Zidul Plângerii) la care ei se roagă azi a fost construit de un împărat roman, Irod cel Mare, şi că zidurile vechiului Ierusalim pe care le admirăm în concedii sunt construite de un sultan otoman, Suleiman Magnificul, s-ar supăra.
Dar istoria este construită, în bună măsură, din falsuri şi mituri.
Faptele de mai sus sunt însă, să spunem cu îngăduinţă, nevinovate. Să vedem cum începe cartea Eclesiastului. Iată: „Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare? Un neam trece, altul vine şi pământul rămâne veşnic în picioare. Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou. Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotituri. Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.” Cineva care cunoştea filosofia greacă, o filosofie ce nu exista în vremea lui Solomon, a simţit nevoia să aştearnă pe un papirus propria-i viziune despre viaţă şi s-a folosit de numele lui Solomon pentru a fi sigur că cineva, cândva, îşi va arunca ochii peste ce a scris el.
Acum vedem pe reţelele de socializare această modă a citării unor personalităţi cărora li se pune în gură vorbe pe care nu le-au spus niciodată, cum, cândva, le erau atibuite împăraţilor cărţi pe care nu le-au scris niciodată. Că e doar o citare greşită, că e doar meditaţia autorului pe care o atribuie altcuiva cu mai multă notorietate pentru a fi luată în seamă, este greu de spus. Este însă un fapt relativ nevinovat, deşi nelalocul lui. Iar, pentru cei care ştiu, falsul e uşor de depistat.
Ce te faci însă când, o dată cu noile programe de calculator ale Inteligenţei Artificiale, care apar unele după altele, poţi manipula mult mai convingător masele, folosindu-te şi de imagine şi de sunet care pot fi modificate în aşa măsură încât poţi jura că acestea sunt reale?
New York Times trecea în revistă, în urmă cu ceva timp, care sunt paşii manipularii de ultimă oră. Şi unul din primii paşi este vechea poveste: „Calomniaţi, calomniaţi, că până la urmă tot rămâne ceva”. (Căutaţi pe internet această frază şi veţi vedea că ea îi este atribuită, de multe ori, lui Machiavelli, deşi ea îi aparţine lui Beaumarchais.) Apoi continuă NYT, trebuie să diseminezi cu îndrăzneală povestea falsă şi cu cât ea este mai neverosimilă, cu atât ea va prinde mai bine. Şi trebuie să fii insistent şi să faci în aşa încât nimeni să nu mai înţeleagă, să nu mai ştie, de unde a pornit povestea. Iar dacă cineva, cumva, ajunge la tine, negi absolut totul.
Cam cu astea ne vom confrunta pe viitor. Am plecat de la a atribui regilor şi împăraţilor cuvinte pe care nu le-au spus şi, astfel, i-am înălţat şi am ajuns să demolăm împăraţi şi regi pentru cuvinte pe care nu le-au rostit şi pentru fapte pe care nu le-au făcut.
Ideea este că-ţi trebuie ceva îndemanare ca să deosebeşti adevărul de fals - îţi trebuie şi azi când AI este doar la început şi nu pune mari probleme. Dar, în câţiva ani, ea va exploda, sunt miliarde de dolari investiţi în dezvoltarea ei. Şi atunci ce faci?
Nu mi-e teamă de inteligenţa artificială. Am văzut cu ani în urmă în urmă o caricatură din vremea când apăruse curentul electric în oraşe. Ea arăta oameni pârliţi de firele electrice şi întinşi pe jos, „curentaţi”. Acum nu ştiu dacă autorul făcea băşcălie de teama oamenilor faţă de curentul electric sau chiar el o împărtăşea. Dar această teamă a existat. Inteligenţa artificială va schimba multe şi, da, e posibil să înlocuiască multe joburi. Dar şi revoluţia industrială la fel a făcut. Aşa au apărut şi fondurile publice de pensii, în Germania prima dată: oamenii au plecat de la ţară unde-şi munceau pământul până mureau şi s-au îndreptat spre oraşe unde aveau de lucru. Şi, la un moment dat, firesc, trebuia să se retragă. Unde? - că nu aveau nimic. De aici ideea lui Bismarck ca oamenii să plătească, în timpul vieţii active, ceva la un fond, pentru a nu ajunge cerşetor când nu mai poţi căra cu cârca. Aşa va fi probabil şi acum. Dar asta este o altă poveste.
Mă refer acum la capacitatea de folosire a inteligenţei artificiale pentru manipularea maselor. Am văzut astfel de filmuleţe pe YouTube. L-am văzut pe Barack Obama ţinând un discurs modificat de un astfel de program, de jurai că este adevărat – de la gesturi până la voce.
Guvernele ar trebui să se gândească încă de pe acum la programe şcolare pentru ca viitorii adulţi să înveţe, pe cât pot, să deosebească adevărul de fals. Nu în ultimul rând, ar putea obliga companiile care lansează programe AI să elaboreze şi programe alternative care să atenţioneze consumatorul că un anume eveniment este creat de AI sau este modificat de ea.
Vor urma ani interesanţi, în orice caz, cred eu, peste 20 de ani lumea nu va mai arăta deloc aşa cum o cunoaştem azi.
Aşa că trebuie să învăţăm să cunoaştem adevărul.
Cum spune Ioan în Evanghelia lui: Iar adevărul vă va face slobozi.
