Daca privim in urma, lucrurile sunt minunate: inflatia s-a asezat solid pe o panta scazatoare, ca si dobanzile bancare, cresterea economica - desi mai putin stralucitoare - ramane la un nivel de invidiat, leul este cea mai atragatoare moneda din Europa Centrala, bugetul tarii este aproape in echilibru, somajul scade si salariile cresc. Suficiente motive nu numai de multumire, dar chiar de putina euforie. O analiza lucida arata insa ca motivele de multumire se apropie de sfarsit, iar euforia este singura care ar lipsi pentru a grabi cel putin o evolutie nefavorabila, daca nu o criza in toata regula. Cauza fundamentala a acestei stari de lucruri este ca, desi traim deja cu mult peste mijloacele pe care le avem, ne pregatim asiduu sa marim decalajul dintre cat producem si cat consumam.
Punctul de plecare il constituie deficitul extern, care a ajuns la aproape 12% din PIB in prima jumatate a acestui an. Cresterea puternica a absorbtiei interne s-a datorat, pe partea cererii, majorarii salariilor, creditului si investitiilor; pe partea ofertei, a fost asigurata prin intrarile masive de capital si, intr-o mai mica masura, prin cresterea productiei. Sectorul public a avut un salutar rol neutru, ca urmare a echilibrului bugetar, chiar daca expansiunea numarului de salariati in sectorul public arata ca lucrurile scapa si aici de sub control.
Preocuparea majora vine - ar trebui sa vina! - in legatura cu ceea ce urmeaza. Or, nu numai ca nu s-au adoptat masuri de corectare a dezechilibrelor care se tot aduna, dar directia in care se indreapta politicile publice este diametral opusa celei recomandabile. Exceptia de la regula o constituie din nou politica monetara, dar resursele de care aceasta dispune sunt teribil de limitate. Banca Nationala a intins oricum coarda la maximum si nu mai are de unde sa compenseze relaxarea altor politici. Deocamdata, semnalul a fost tras, pentru cine are ochi sa vada, prin oprirea procesului de scadere a dobanzilor si amanarea sine die a discutiilor despre reducerea ratelor rezervelor minime obligatorii.
Ce se intampla cu celelalte politici ale autoritatilor? Desi politica fiscala influenteaza doar marginal cererea agregata din economie, prin nivelul deficitului bugetului consolidat al statului, ea are nu numai un rol de semnal, ci si unul de reglaj fin. Or, directia si amploarea evolutiilor recente in plan fiscal si bugetar sunt cel putin ingrijoratoare.
Dupa ce a incheiat primul semestru cu un deficit mai mic de 0,2% din PIB, Ministerul Finantelor se pregateste sa ajunga la un deficit pe intregul an de 2,8% din PIB. Adica, o cerere agregata suplimentara de peste 5% anualizat in semestrul in curs. Nu trebuie sa fii expert in macroeconomie pentru a intelege ca aceasta cifra se adauga aproape in intregime la ceea ce trebuie acoperit din resurse externe, cat timp sectorul intern nu este - si nu este! - in stare sa acopere prin spor de productie cererea suplimentara.
Marele prapad vine insa abia la anul: ministerul a pregatit o schita de buget in care cheltuiala publica ajunge la 41% din PIB - un spor de nu mai putin de 9 puncte procentuale din PIB, intr-un singur an. Pentru a nu majora deficitul, cresterea veniturilor este proiectata de la 30 la 39% din PIB. Adica, o crestere cu o treime intr-un singur an! Nu trebuie sa vedem cifrele in detaliu si nici nu trebuie sa fim experti in finante pentru a realiza ca asa ceva nu este posibil. Pur si simplu. Colectarea mai buna aduce un procent din PIB in cel mai bun caz; cresterea de impozite - inca o jumatate de procent; sa adunam aici si cele 3 procente care ar putea reprezenta finantare comunitara, de asemenea in cel mai bun caz. Si am ajuns la jumatatea celor 9 puncte procentuale. Dar restul?
Imi amintesc cum, in urma cu vreo 14-15 ani, un acord cu FMI nu a putut fi incheiat pentru ca intre proiectiile autoritatilor romane si cele ale Fondului era o diferenta de 0,3% din PIB. Astazi, slava Domnului, nu mai avem nevoie de cenzura Fondului. Ma tem insa ca, in absenta acesteia, guvernantii nostri se joaca cu cifrele bugetare precum copiii de gradinita cu catralioanele si proiecteaza cresteri de venituri si de cheltuieli de ordinul zecilor de procente, fara sa clipeasca. Iar cheltuielile, odata bugetate, pot fi foarte greu sau deloc limitate, pe cand veniturile au multe sanse sa ramana doar pe hartie.
In dreptul actiunilor si planurilor Ministerului Finantelor a ramas o singura bila alba: rezistenta la presiunile inversunate pentru reducerea TVA pentru paine. Grupuri de interese bine conturate, sustinute si de politicieni si de partide care oricum nu au ce pierde, au lansat o ofensiva mediatica de mare amploare pentru a obtine... ce anume? La inceput, ceva popularitate in randul categoriilor celor mai needucate ale publicului. In final, nu se ajunge decat la scoaterea unor bani din buzunarul public pentru a-i indesa in buzunarele celor ce invartesc afaceri in domeniu. Este de-a dreptul socant sa observam cum, aproape de implinirea celor 20 de ani despre care vorbea Brucan, gogomanii sunt servite in continuare publicului cu aerul cel mai firesc din lume, iar cei care o fac raman bine merci, fara dureri, fara remuscari.
Dar si cu aceasta bila alba, riscul ca politica fiscala sa deraieze in 2008 este foarte pronuntat. Si inca nu am spus nimic despre efectele cresterii salariilor - din acest an si din cel care va veni. Asupra acestui subiect voi reveni intr-un articol viitor.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen si fost director de politica monetara in cadrul BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
