Cele mai recente tendinţe în materie de preţuri de transfer atât la nivel local, cât şi internaţional, au adus în prim plan tranzacţiile financiare care au devenit, astfel, ţinta unor abordări ale autorităţilor fiscale mult mai sofisticate şi axate pe o analiză calitativă.
Urmărind evoluţia şi modul în care autorităţile fiscale din România abordează tranzacţiile financiare ale companiilor din sectoarele non-bancare, în ultima perioadă, după ce au fost introduse noi îndrumări în legislaţia europeană, observăm o dinamică concentrată îndeosebi pe aspectele care ţin de substanţă, natura economică a acestor tranzacţii, beneficiarul efectiv.
Substanţa economică - un subiect tot mai preferat de ANAF
Astfel, substanţa tranzacţiilor şi încadrarea lor corectă este adesea abordată de către autorităţile fiscale în cadrul inspecţiilor fiscale, dar şi de către autorităţile altor state în contextul Planului de Acţiune BEPS (Base Erosion and Profit Shifting) şi al iniţiativelor ulterioare acestui plan.
Spre exemplu, tot mai multe inspecţii în care împrumuturile acordate de către societăţi pe perioade scurte de timp (de exemplu 6 luni) şi prelungite ulterior în mod repetat, au fost contestate de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) şi reclasificate în împrumuturi pe termen lung. Autorităţile fiscale analizează natura tranzacţiei şi scopul ei efectiv. Or dacă aceste împrumuturi au fost din start concepute pe termen lung de către creditor şi oferite în tranşe doar pentru a reduce rata de dobândă în beneficiul entităţii afiliate, rezultă că tipul lor este altul în substanţă decât cel prezentat în contract sau în analiza de preţuri de transfer.
Un alt exemplu este cel al tranzacţiilor de tip cash pooling. Societăţile locale cu exces de lichiditate aderă la aceste structuri de finanţare intragrup şi, din perspectiva ANAF, ratează nişte venituri pe care le-ar fi putut realiza dintr-un depozit pe termen lung cu rate de dobândă mult mai avantajoase. Totuşi fiecare caz trebuie analizat în parte, având în vedere că scopul unei structuri de tip cash pooling este de a oferi avantaje pentru toate părţile implicate, mai ales acolo unde fluxul de lichidităţi este unul variabil.
În plus, în practică, întâlnim cazuri în care ANAF respinge tratamentul favorabil potrivit Tratatelor de evitare a dublei impuneri sau potrivit Directivei UE 2003/49/CE, atunci când beneficiarul efectiv este diferit de cel pentru care s-a prezentat certificatul de rezidentă fiscală. Spre exemplu, în cazul finanţărilor de tip back-to-back sau finanţărilor de tip cash pooling, poate apărea întrebarea privind rezidenţa beneficiarului efectiv, acesta fiind perceput ca beneficiarul final efectiv şi nu intermediarul / liderul de cash pool. Este important ca liderul de cash pooling să aibă funcţii şi riscuri care să demonstreze ca în fapt este beneficiarul efectiv al dobânzilor încasate/plătite. Acelaşi lucru se întâmplă pentru finanţările back-to-back- funcţii şi riscuri
Aceste abordări practice vin şi pe fondul schimbărilor legislative ce au avut loc în ultimii ani. Reamintim că pe 20 iunie 2016, Comisia Europeană a adoptat directiva împotriva evaziunii fiscale, The Anti Tax Avoidance Directive (ATAD), ca parte a pachetului de combatere a evaziunii fiscale.
Totodată, tot mai multe discuţii sunt în jurul propunerii de Directiva ATAD 3, care urmăreşte companiile fără substanţa economică (shell companies). Propunerea de Directivă introduce noi obligaţii de raportare care pot rezulta în respingerea avantajelor fiscale pentru entităţile din cadrul UE fără substanţă economică. Astfel, companiile ar trebui să urmărească anumiţi indicatorii minimi de substanţă (de exemplu mai mult de 65% din venitul companiei să nu fie venit pasiv, majoritatea activităţilor operaţionale / administrative să nu fie externalizate către un terţ, mai mult de 55% din venituri să nu provină din tranzacţii transfrontaliere). În cazul în care aceştia nu sunt îndepliniţi, companiile vor avea noi obligaţii de raportare şi nu vor mai beneficia de tratamentul favorabil prevăzut de tratatele de evitare a dublei impuneri şi de Directivele UE.
Gradul de îndatorare – pe agenda autorităţilor fiscale
Revenind la normele iniţiale ATAD introduse prin Directiva (UE) 2016/1164, observăm că oferă claritate şi un ghidaj clar atât autorităţilor fiscale, cât şi companiilor multinaţionale, cu privire la importanţa analizării costurile excedentare ale îndatorării şi al pragului de deductibilitate ale acestora (ce nu trebuie să depăşească 30% din câştigurile contribuabilului), care sunt pragurile până la care aceste costuri se pot deduce şi ce implicaţii pot atrage nerespectarea acestor condiţii.
În consecinţă, un subiect des întâlnit în cadrul inspecţiilor fiscale şi tot mai frecvent contestat este gradul de îndatorare al companiilor. Banca Naţională a României analizează cu atenţie evoluţia riscului de credit, iar în prezent când situaţia economică este din ce în ce mai volatilă sunt scoase în evidenţă vulnerabilităţile structurale acumulate la nivelul companiilor.
Societăţile multinaţionale sunt vizate în special de ANAF atunci când vine vorba de tranzacţiile financiare intragrup, autorităţile dorind să ţină sub o monitorizare atentă performanţele asimetrice survenite la nivelul unor astfel de structuri, în special în contextul economic tot mai imprevizibil, după cum arată şi o statistică recentă a BNR.
În sondajul trimestrial privind riscurile sistemice, publicat în septembrie 2022 de către BNR, riscul de nerambursare a creditelor contractate de către sectorul neguvernamental este identificat de BNR ca un risc sistemic la adresa sectorului financiar, fiind clasificat ca risc sistemic ridicat/dificil de gestionat.
Ca atare, atenţia autorităţilor faţă de rambursarea creditelor şi gradul de îndatorare al societăţilor este sporită, fiind susţinută şi de ultimele modificări legislative la nivelul Uniunii Europene (UE).
Totodată, gradul de îndatorare este tot mai des analizat din punct de vedere al substanţei tranzacţiilor.
Spre exemplu, la nivel internaţional, autorităţile fiscale analizează din ce în ce mai mult gradul de îndatorare ca parte a analizei de preţuri de transfer a tranzacţiilor financiare. Din punct de vedere al substanţei, analiza îşi propune să determine dacă compania ar obţine un nivel de finanţare comparabil în condiţii similare pe piaţă. Astfel, autorităţile mai multor state UE solicită analize mai elaborate şi aliniate cu noile îndrumări în baza Capitolului X din Liniile Directoare privind preţurile de transfer emise de OCDE.
De asemenea, am observat în România mai multe cazuri în care autorităţile de control au reclasificat împrumuturile în capital în cadrul inspecţiilor fiscale. Astfel, acest aspect nu trebuie ignorat şi trebuie luat în calcul la momentul deciziei de a iniţia o tranzacţie de finanţare intragrup.
Concluzii şi recomandări
Pe baza argumentelor prezentate anterior, în practică, în cadrul controalelor desfăşurate de către ANAF, inspectorii atrag tot mai mult atenţia asupra substanţei economice a tranzacţiilor. Companiile ar trebui să monitorizeze atent politicile interne de preţuri de transfer, atunci când efectuează tranzacţii financiare intragrup, dar mai ales să aibă în vedere alinierea profilului funcţional al companiei cu natura tranzacţiilor financiare şi extinderea analizei economice de la simplă testare a ratelor de dobândă, la susţinerea economică a tranzacţiei prin elemente precum natură, substanţă, beneficiar sau gradul de îndatorare.
ANAF nu mai acceptă analize simpliste bazate pe statistici, aşa cum majoritatea contribuabililor erau obişnuiţi, ci preferă în schimb analize mai elaborate, ce au ca sursă baze de date specializate (e.g. Bloomberg, LoanConnector, etc). Acest exerciţiu are ca scop principal surprinderea aspectelor ce ţin de particularitatea tranzacţiilor financiare intragrup, şi nu doar urmărirea statisticilor locale. Totodată, ar trebui urmărită şi analiza din perspectiva deductibilităţii şi a gradului de îndatorare preliminar efectuării unei analize a ratelor de dobândă.
