Exista cel putin patru moduri generice de a defini un intelectual. Prima si cea mai putin pedanta dintre definitii este de factura descriptiva si de ordin functional: intelectualul este o persoana cu educatie superioara care desfasoara o activitate profesionala in care operatiunile analitice si simbolice au precadere asupra celor ce presupun un anumit grad de manualitate. Socialismul de stat obisnuia de pilda sa-i repartizeze pe membrii societatii fara clase in trei categorii distincte si neconflictuale, muncitorii, taranii si intelectualii.
In al doilea rand, termenul poate fi inteles intr-o perspectiva genealogica: intelectualitatea este numele colectiv dat, incepand cu veacul al XIX-lea, locuitorilor vechii republici a literelor, carturari, savanti, invatati. Prin urmare, nu primeste calificativul de intelectual orice profesionist care-si castiga viata mai degraba cu mintea decat cu mana, ci doar elita direct angajata in productia sociala a cunoasterii. O a treia acceptiune, mai restransa, este propusa de sociologia franceza: scriitorul, artistul, universitarul care, de la inaltimea reputatiei acumulate in literatura, arte sau stiinte intervine intr-o dezbatere de idei ce preocupa societatea la un moment dat se transforma instantaneu in intelectual. Nu toti participantii la discutia publica sunt deci intelectuali. Jurnalistul de meserie, universitarul care-si divulga cunoasterea de specialitate unei largi audiente, publicistul care-si datoreaza prestigiul comentariilor si eseurilor despre actualitatea politica ori culturala, ca si expertul care da explicatii in domeniul la care se pricepe nu se califica intr-o categorie exclusiva pe care si sociologia americana o recunoaste ca fiind cea a "intelectualilor publici". Cel mai riguros sens al notiunii de intelectual, al patrulea, este rezultatul confruntarii dintre gandirea si ganditorii secolului al XX-lea si experientele politice totalitare. Dupa fascism si comunism, nu ar merita numele de intelectual decat acel protagonist al reflectiei publice capabil sa ramana critic fata de propria cauza. Intelectualul de stanga insensibil la suprimarea libertatii individuale inclusa in proiectul leninist este retrogradat la statutul de activist de partid, iar intelectualul de dreapta indiferent la inechitatile sociale nu e mai mult decat un ideolog al inegalitatii dintre oameni.
Aceasta ultima definitie a intelectualului, extrem de restrictiva, ne-a fost reamintita chiar pe 19 aprilie, ziua suspendarii presedintelui Romaniei, de catre Bronislaw Geremek. Prin refuzul de a da explicatii suplimentare, impuse de legea poloneza a lustratiei, cu privire la raporturile sale cu fostul regim, militantul anticomunist de odinioara a respins orice implicare in anticomunismul retrospectiv prin care se legitimeaza nu doar populismul fratilor Kaczynski, dar si cel organizat in jurul lui Traian Basescu. Un intelectual disident autentic nu-si epuizeaza vocatia civica odata cu disparitia sistemului politic impotriva caruia si-a mobilizat gandirea si interventiile publice. Exigenta sa ramane intreaga chiar si fata de democratia a carei instalare a pregatit-o si a celebrat-o. Fata de democratie ca atare, si nu fata de cei care, in demnitati publice, obisnuiesc sa vorbeasca in numele ei. Geremek nu si-a criticat nici presedintele si nici pe membrii parlamentului care au adoptat o lege careia el nu doreste sa i se supuna. Pozitia sa discerne tot ceea ce, in conformismul politic postcomunist de factura populista, contravine pasiunii pentru drepturi si libertati ce-l anima in chip definitoriu pe intelectual. El nu contesta persoane or personalitati, ci patimile din care se hraneste politica democratica in societatile post-leniniste. Pasiunea intelectualului pentru propria cauza procedeaza intotdeauna prin discernamant si distanta critica. Patima pe care politicienii o investesc in propriile lor conflicte se nutreste din ignoranta si din proximitatea intereselor. Politicienii se arata intransigenti fata de persoane, in vreme ce intelectualul doar in raport cu valorile.
In Romania, cei care-si asuma statutul explicit de intelectuali de elita si de formatori autorizati de opinie nu au fost dizidenti nici inainte, nici dupa 1989. Nu le stau in caracter nesupunerea civila si critica explicita a principiilor politice pe care se intemeiaza regimurile succesive in care le este dat sa traiasca. Ei isi rascumpara tacerea fata de partidul-stat de ieri printr-un patos al vociferarii la adresa clasei politice de azi. Ei nu par sa serveasca o cauza, in masura in care drepturile si libertatile politice si civile nu constituie pentru ei terenul predilect de exercitiu al gandirii. Sunt in schimb inclinati sa incrimineze sau sa aclame cu patima si intransigenta persoane. Pentru ei, cauzele sunt intotdeauna intrupate, chiar daca personificarea de moment nu satisface nici cele mai elementare criterii de rationalitate. Entuziasmul pentru Traian Basescu al unor cetateni care isi asuma si carora li se atribuie demnitatea de intelectuali este strain de orice dimensiune critica si de orice raportare la principii. Desi printre acesti cetateni se afla filosofi si scriitori de renume, ei nu par sa-si aseze patima cu care-l sprijina pe presedintele suspendat pe un efort de reflectie, ci se lasa in voia unui comportament pe care Hannah Arendt il deslusea la nivelul maselor. Daca politicienii sunt in mod natural atenti la urne, intelectualii din Romania se dovedesc preocupati mai ales de cotele de audienta. Ei nu-si afirma identitatea impotriva curentului cu riscul pierderii popularitatii, ci se lasa dusi de curent in tacere, cum au facut-o si inainte de 1989 sau se straduiesc sa treaca, astazi, drept insasi vocea curentului. Ei vorbesc azi in numele unui popor masiv si omogen ce s-ar afla neconditionat in spatele lui Traian Basescu. Chiar daca lucrurile ar sta asa, datoria intelectualilor este sa schimbe adresa la care te astepti sa fie gasiti. Sa nu se afle niciodata acolo unde se petrec aglomeratiile gregare. Concluzia pe care Bronislaw Geremek ne indeamna sa o tragem este ca niciun parlament si niciun presedinte nu pot suspenda principiile din care este facut un intelectual. Acesta are datoria sa se defineasca, la nevoie, impotriva opiniei, daca nu chiar a vointei majoritare. Daca notiunea de intelectual corespunde definitiei celei mai restrictive pe care i-o putem da, atunci suntem constransi sa constatam ca, in Romania, intelectualii sunt inca absenti.
Daniel Barbu este profesor de stiinte politice la Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
