Măsurile fiscale vehiculate în ultimele zile, dar neasumate oficial de guvern, au produs un mic seim. Fie că a vrut să testeze reacţia, fie că s-a confruntat cu o ”scurgere de informaţii” necontrolată, guvernul a aflat cu acest prilej că va fi foarte dificil să implementeze astfel de măsuri. La fel de complicat va fi să reducă şi cheltuielile, chiar dacă reprezentanţii instituţiilor publice şi ai companiilor de stat nu sunt la fel de vocali. Şi nici cu reforma pensiilor speciale nu va fi deloc uşor - Curtea Constituţională tocmai a retrimis legea în parlament. Concluzia acestor zile este că nicio categorie nu vrea să cedeze din avantajele câştigate şi întârzierea atât de mare a oricăror măsuri sau reforme a dus la o acumulare nu numai de probleme economice, ci şi de tensiuni sociale.
Deşi este dificil de acceptat, abordarea de până acum a finanţelor publice ne-a adus într-un moment în care amânarea în continuare a oricăror măsuri devine periculoasă pentru economie. De ce a amânat guvernul implementarea treptată, de ce au fost progresele atât de lente, de ce se încearcă rezolvarea deficitului bugetar în principal prin taxe sunt tot atâtea întrebări legitime. Percepţia că statul nu vrea să cedeze din avantaje şi caută soluţii doar pe seama sectorului privat s-a înrădăcinat, chiar dacă autorităţile vor să arate că se iau măsuri dure şi în sistemul public şi au anunţat că au făcut primul pas.
În fond rămâne o mare problemă: consolidarea fiscală fără de care România riscă pierderea fondurilor europene şi ratarea PNRR. Fără aceşti bani, nu doar deficitul bugetar se va adânci, cu efecte asupra datoriei publice şi a costurilor de împrumut, dar recesiunea economică devine un risc real şi atunci vor fi pierderi pentru toţi. Dacă privim lucrurile în ansamblu, ne vom da seama că România este dependentă de banii europeni, iar ajustarea fiscală, adică reducerea treptată a deficitului bugetar, este necesară, iar fără reforme pe toate palierele - cheltuieli, venituri, administrare fiscală - nu se poate realiza. Din 2024, bugetul României ar trebui să înregistreze un deficit de cel mult 3% din PIB.
Deficitul bugetar a coborât de la 9,6% din PIB în 2020, la 6,7% în 2021 şi la 5,6% anul trecut. În acest an ţinta propusă este de 4,4% din PIB, dar deja este estimată la circa 6% din PIB. Cum a reuşit România să facă paşii spre consolidare fiscală, diminuând deficitul în ultimii doi ani, dar nu mai reuşeşte în acest an? În bună măsură explicaţia ţine de evoluţia bună a economiei care a crescut chiar peste estimări şi de un efect fiscal pozitiv al inflaţiei pentru încasările bugetare. Se poate însă baza consolidarea fiscală doar pe factori conjuncturali sau trebuie să mizeze pe reforme?
Desigur că reformele sunt mereu dificile, că nicio categorie nu vrea să cedeze din avantaje şi este greu de acceptat că aşa cum s-au creat de-a lungul timpului inechităţi în sistemul public - atât în ce priveşte remunerarea (salarii, sporuri, vouchere, indemnizaţii etc), cât şi pensiile -, la fel au fost generate inechităţi şi în mediul privat, unele categorii beneficiind de facilităţi, scutiri etc. Nu trebuie să se înţeleagă că toate facilităţile fiscale sunt rele şi ar trebui eliminate, însă trebuie să fim conştienţi că ele trebuie să fie limitate în timp raportat la scopul care le-a fost atribuit iniţial şi că e firesc ca, la un moment dat, să fie evaluate şi eventual eliminate. Nu este în niciun caz un argument pentru o fiscalitate mare, ci pentru reglarea sistemului fiscal şi pentru întărirea capacităţii administraţiei fiscale în vederea combaterii evaziunii fiscale, ca şi pentru reforme serioase în domeniul cheltuielilor statului.
Până la urmă este nevoie de venituri bugetare care să acopere nevoile unui stat european cu servicii moderne de sănătate, educaţie, infrastructură etc. Şi aici este miezul întregii probleme: modernizarea României pentru care sunt necesare reforme ale statului. PNRR a venit ca un proiect de ţară în care fondurile europene sunt condiţionate de reformele realizate. Consolidarea fiscală este o condiţie printre altele ale acestui proiect, iar soluţia pe termen lung este o abordare diferită care să vizeze atât sistemul de taxare, cât şi administrarea fiscală, salarizarea în sectorul public, pensiile, modul în care sunt cheltuiţi banii publici, pentru că în caz contrar, nu vom ieşi din cercul vicios. Cum va reuşi statul să împace pe toată lumea este greu de înţeles atunci când dezbaterea reală lipseşte. Reiterez nevoia de dialog în interesul tuturor pentru că fără dialog ajungem la tensiuni greu de depăşit, aşa cum vedem deja în aceste zile.
