În aceste zile de final al anului 2023, Parlamentul României a adoptat cu maximă celeritate un nou proiect de lege de modificare a Legii evaziunii fiscale (nr. PL-x nr. 805/2023). De la început trebuie să subliniem că dezideratele sub care a fost promovat acest proiect - prevenirea şi combaterea fenomenului evaziunii fiscale (atât de extins la noi şi generator de prejudicii semnificative pentru societate) - sunt fără îndoială valide şi extrem de actuale, astfel încât le susţinem în mod categoric şi fără niciun fel de rezerve.
Ca şi cu alte ocazii când acest subiect a fost avansat în spaţiul public, atmosfera s-a încins - nu doar la nivel politic, ci şi în media - în jurul marii provocării cu care se confruntă în mod constant şi cu mult prea mic succes instituţiile statului român: identificarea unor soluţii practice de recuperare a prejudiciului aferent infracţiunilor de evaziune fiscală, prin stimularea celor vizaţi de procedurile penale să achite obligaţiile fiscale datorate şi eventuale sume suplimentare în schimbul atenuării tratamentului penal în cazul prejudiciilor de până la 1 milion euro. Fără dorinţa de a minimiza în vreun fel importanţa dezbaterii asupra acestui subiect, nu putem să nu observăm că în Proiectul de lege sunt cuprinse multe alte chestiuni care nu s-au bucurat, din păcate, de atenţia pe care o meritau şi care sunt de maximă importanţă pentru mediul de afaceri. Le vom prezenta sumar din perspectivă pur tehnică, fără a aborda şi aspectele de oportunitate, pe care factorul politic este fără îndoială chemat şi îndreptăţit să le decidă.
Nereţinerea la sursă a impozitelor nu poate fi incriminată ca infracţiune într-o societate democratică, ci implică esenţialmente doar o dispută fiscală
Un prim aspect supus analizei noastre vizează amendamentul legat de incriminarea faptei de nereţinere la sursă a impozitelor/contribuţiilor enumerate în anexa la Lege, fără ca în Expunerea de motive să se precizeze în vreun fel care au fost motivele pentru care legiuitorul a ales să readucă în discuţie şi să adopte incriminarea acestei fapte ”peste noapte”.
Trebuie să reamintim în acest context că acest “film” se repetă din 2 în ani în 2 ani la final de decembrie începând cu 2017, iar în opiniile publicate în mod repetat, am atras atenţia asupra riscurilor aduse de proiectele de acte normative succesive de incriminarea faptei de nereţinere la sursă. Dacă de fiecare dată, până în prezent, poziţionarea, argumentele juridice şi îngrijorările mediului de afaceri exprimate în procedura transparenţei legislative s-au făcut în cele din urmă auzite şi raţiunea a învins, iniţiativele legislative fiind abandonate, persistenţa în repunerea acestui subiect pe agenda legiuitorului se pare că s-a dovedit în cele din urmă o strategie de succes pentru susţinătorii acestei abordări de forţă a dreptului fiscal. Din păcate, însă, nici Proiectul de lege şi nici expunerea de motive nu arată, în concret, care sunt împrejurările şi argumentele care au condus la o asemenea soluţie legislativă care are un impact deosebit de grav asupra companiilor şi de ce această dată ceea ce s-a acceptat ca fiind greşit în trecut, a devenit între timp valabil şi corect.
Dincolo de lipsa oricărui dialog şi transparenţă în procesul legislativ, rămâne desigur problematica de ordin substanţial pe care o comportă această măsură - i.e. incriminarea unei fapte care nu reprezintă altceva decât o dispută fiscală între plătitori şi organelor fiscale. Reamintim că decizia de a reţine sau nu o anumită obligaţie fiscală reprezintă doar o chestiune fiscală ce ţine de interpretarea şi aplicarea legislaţiei fiscale de către plătitor, aceasta cu atât mai mult cu cât este de notorietate deja maniera neclară şi defectuoasă de edictare a normelor juridice în România. Simpla existenţă a unui diferend dintre cei chemaţi să reţină la sursă şi organele fiscale - ce nu poate fi decât rezultatul unei greşeli a plătitorului în aplicarea unei legi fiscale, atât timp cât nu plăteşte obligaţiile fiscale din banii săi - în privinţa existenţei unei obligaţii de reţinere trebuie tranşată de instanţele de contencios administrativ fiscal, iar nu de cele penale, astfel încât sancţiunea aplicării greşite a legii fiscale trebuie să conducă exclusiv la atragerea răspunderii fiscale, iar nicidecum a celei penale.
Se ajunge, pe logica Proiectului de lege să fie sancţionată cu evaziune fiscală inclusiv culpa contribuabilului de a nu reţine o anumită obligaţie fiscală, iar nu numai fapta comisă cu intenţia directă a acestuia de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale - ceea ce contravine în mod flagrant regimului juridic al faptei de evaziune fiscală, astfel cum acesta rezultă din economia prevederilor Legii evaziunii fiscale. Nu ne rămâne decât să reiterăm că într-un stat de drept, cu valori democratice şi europene, o dispută fiscală dintre o companie şi organele fiscale nu poate constitui o infracţiune de evaziune fiscală.
O asemenea incriminare poate fi finalmente percepută ca o intimidare de către plătitorii chemaţi de lege de a reţine impozitele la sursă pe care le datorează contribuabilii, chiar şi atunci când nu este clar dacă aceste sume sunt datorate sau nu, faţă de ameninţarea iminentă a aplicării legii penale. Este astfel anihilat în totalitate principiul general consacrat de art. 13 din Codul procedură fiscală potrivit căruia orice dispoziţie neclară se interpretează în favoarea contribuabililor, iar nu a organelor fiscale.
Proiectul de lege nu ţine cont de regula separării procedurii fiscale de cea penală, consacrată de Codul de procedură fiscală pentru a preveni deficienţele şi abuzurile care pot să apară în practică atunci când ele se intersectează
Un al doilea aspect deosebit de problematic al Proiectului de lege îl reprezintă necorelarea sa cu prevederile Codului de procedură fiscală, ce determină imposibilitatea punerii în aplicare a acestuia. Astfel, potrivit pct. 7 din Proiectul de lege, dacă în 30 de zile de la finalizarea controlului fiscal prin care a fost individualizat prejudiciul de până la 1 milion de euro, majorat cu 15% (plus obligaţiile fiscale accesorii) este acoperit integral prin plată, fapta nu se pedepseşte, iar organele fiscale nu sesizează organele de urmărire penală.
Or, pe de o parte, conform Codului de procedură fiscală, dacă pe parcursul inspecţiei fiscale au fost identificate asemenea indicii, organele fiscale întocmesc un proces-verbal, iar acţiunea de control încetează, fără a mai emisă decizia de impunere, deci, fără a mai fi individualizat prejudiciul la care face referire Proiectul de lege. Drept urmare, în situaţia în care există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, organele fiscale sunt obligate să înceteze orice acţiune de control, iar nu să o finalizeze şi să calculeze prejudicii, aplicarea noului textului legal fiind posibilă doar cu încălcarea dispoziţiilor legale din Codului de procedură fiscală.
Pe de altă parte, dincolo de inadvertenţa legislativă clară mai sus descrisă, este credem evident că lăsarea la aprecierea discreţionară a organelor fiscale a constatării unor indicii de infracţiuni, apoi a calificării unor obligaţii fiscale drept prejudicii şi, finalmente, a deciziei de a sesiza organele de urmărire penală, exced în mod flagrant atribuţiilor de administrare fiscală ale unei echipe de inspecţii fiscale. Simplu spus, se redeschide astfel perspectiva arbitrariului în aplicarea legislaţiei penale de către autorităţile fiscale prin posibilitatea reluării practicii regretabile din trecut de ”penalizare” a disputelor fiscale, cu menţiunea că, de această dată, contribuabilii ar putea accepta, sub ameninţarea sesizării penale, să plătească obligaţiile fiscale ca prejudicii aferente unor fapte penale pentru simple indicii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, ceea ce este inacceptabil într-un stat de drept.
În realitate, atât organele fiscale, cât şi organele penale deţin instrumente clare prevăzute de legislaţia în vigoare care le permit să urmărească penal faptele de evaziune fiscală, fără ca în acest proces să fie implicaţi contribuabilii care au dispute fiscale cu organele fiscale. Acestea trebuie să rămână în sfera legislaţiei şi jurisdicţiei civile, iar nicidecum a celei penale, conform regulilor procedurii fiscale inserate pentru a pune capăt şi preveni unor eventuale abuzuri.
Şi totuşi, mai există încă speranţe la final de an?
Rezultă din cele de mai sus că forma actuală a Proiectului de lege nu reprezintă decât o reluare cu succes a unor deficienţe legislative (dovedite ca atare în trecut şi) abandonate, dar şi o uşă deschisă spre practici abuzive mai vechi, care între timp fuseseră remediate, în contextul în care cadrul normativ şi practica autorităţilor fiscale actuală, cu toate bunele şi relele inerente, intraseră într-un făgaş fiscal de normalitate care avea o cale separată de latură penală. Această separaţie esenţială într-un stat de drept se pare că va fi din nou perturbată de intervenţii legislative efectuate ”peste noapte” şi fără nicio dezbatere publică. În plus, credem că trebuie analizate serios şi înlăturate deficienţele majore de ordin tehnic în definirea infracţiunii de creditare sau cele referitoare la începutul prescripţiei penale (neanalizate în prezentul material), având în vedere consecinţele nefaste pe care le pot produce.
Rămâne desigur de văzut, dacă în zilele ce vor urma, argumentele de ordin tehnic, administrative şi legislative care denotă necesitatea abandonării imediate a acestei iniţiative legislative vor fi auzite şi analizate la Palatul Cotroceni sau Curtea Constituţională, iar Proiectul de lege va fi retransmis către Parlamentul României, pentru a fi dezbătut în mod corespunzător şi în linie cu exigenţele democratice trebuie să caracterizeze societatea românească. În spiritul finalului de an, avem credinţa că aceste deziderate vor fi îndeplinite, iar perspectivele noului an pentru contribuabili (în sensul larg al noţiunii) vor fi unele pozitive, astfel încât intervenţiile legiuitorului să fie orientate cu precădere spre zonele problematice ale economie, fără a fi afectată în mod nejustificat activitatea contribuabililor oneşti.
