Cred că nu ne mai înţelegem bine. Cazul Oprea „este despre” un abuz de putere, „nu mai este despre” un accident, oricât de tragic ar fi el.
Vicepremierul Gabriel Oprea, ministru al internelor, a susţinut astăzi prima sa declaraţie cu privire la accidentul de săptămâna trecută când un poliţist din escorta sa a murit. Nu am ştiut despre accident, spune el, decât mai târziu. Şi, apoi: "În calitate de vicepremier pentru securitate naţională şi ministru de interne voi continua să îmi fac cu responsabilitate datoria, voi continua să îi sprijin pe ei (poliţiştii – n.n.), pe familiile lor şi mă voi bate, ca întotdeauna, pentru familiile lor". Poftim?
Ca mulţi alţii înaintea lui când le sună vremea întrebărilor, Gabriel Oprea aduce şi el în sprijinul său ceea ce ar fi făcut în trecut pentru unul sau altul. Dacă unul a oblojit o pasăre rănită, altul a ajutat pe cineva cu bagajele, dl Oprea a făcut şi el ceva – este unul dintre reinventatorii pensiilor speciale de care vor beneficia nu doar parlamentarii, militarii şi sereiştii ci şi poliţiştii. Da, dl Oprea face din poliţişti o “castă”, aşa cum parlamentarii se propun ei pe ei a fi o “castă”.
“Nu trebuie să cedăm presiunilor publice”, susţine un “editorial” al sindicatului poliţiştilor, SNPPC, postat pe pagina instituţiei. Iată ce spune el între altele: “Dacă pe noi nu ne întreabă nimeni cine merită sau nu să fie ministru de interne, asta nu înseamnă că noi nu avem ceva de spus. Ori (sic!),în mandatul ministrului Gabriel Oprea, orice angajat al MAI poate să confirme că am avut foarte multe rezultate pozitive.
Am primit drepturile legale pe care ani de zile nimeni nu le mai acorda, am beneficiat de cea mai bună logistică din ultimii 15 ani, iar pentru salarii şi pensii am văzut că exista dialog sindicate - conducere MAI, că se poate lupta şi cineva din conducerea MAI pentru poliţişti, cu rezultate reale”.
Cu alte cuvinte, abuzul de putere pentru care trebuie să răpundă acum ministrul este stropit cu aghiazma rezultatelor pozitive din Poliţie pentru că demnitarul a avut un dialog cu sindicatele în privinţa dotărilor, salariilor, pensiilor. Aranjamentul nu este nou. Ani de zile minerii au fost o castă privilegiată într-o Românie răvăşită.
A fost o răsplată pentru sprijinul pe care i l-au acordat lui Ion Iliescu. Iliescu şi-a fidelizat armata de mineri, Oprea pe cea de poliţişti. În 2010 poliţiştii îşi aruncau caschetele în curtea Palatului Cotroceni, nemulţumiţi de salarii. Fostul preşedinte era pentru ei “javră ordinară”. Acum Oprea este – cel puţin aşa susţine el - cel care se luptă pentru poliţişti “cu rezultate reale”, atrâgându-şi recunoştinţa celor 136.000 de cadre din MAI. Dar nici măcar despre asta nu este vorba.
Recunoştinţa poliţiştilor, să presupunem că există, e una, răspunsul complet pe care dl Oprea trebuie obligatoriu să-l dea la acuzaţiile de abuz de putere este alta. Şi asta trebuie să ştie şi poliţistul din colţul străzii şi cel din capul mesei la şedinţele guvernului. Pentru că o ţară „nu este doar despre” burţi umflate şi salarii mari. O ţară „este şi despre” normalitate – sit venia verbo.
Nici sindicatele din Poliţie şi nici politicienii - în primul rând cei de la putere - nu au arătat că ar înţelege ce înseamnă normalitatea, ei care sunt primii ce trebuie să asigure „egalitatea în faţa legii”.
Normalitatea ar fi însemnat ca ministrul să fi demisionat deja de câteva zile în urma incidentului din 20 octombrie. Cum nu s-a întâmplat, normalitatea ar fi ca el să fie demis.
Dar cine să-l demită, dacă nu prim-ministrul? Strada? Abia această întrebare pusă ne aminteşte în ce lume neterminată trăim.
