Aceasta intrebare ascunde o capcana. Din pacate, mai toti cei care au comentat declaratiile presedintelui in legatura cu justitia nu au reusit sa o evite. Dar primul care a cazut in aceasta capcana a fost presedintele insusi. Apoi l-au urmat si judecatorii care au semnat protestul impotriva acestor declaratii. Imprejurarea ca Traian Basescu nu este familiarizat cu numeroasele teorii care au fost formulate in legatura cu notiunea de dreptate si ca nu are o vocatie solomonica este de inteles. Presedintele s-a afirmat in primul rand prin pragmatismul sau, intemeiat pe un remarcabil instinct politic. In schimb, judecatorilor - chiar daca nici ei nu sunt framantati intotdeauna de filosofia dreptatii -, experienta ar fi trebuit sa le puna in lumina un adevar simplu, cunoscut cel putin de la Solomon incoace: de cele mai multe ori, dreptatea nu se castiga de o parte sau de alta, ci se imparte intre partile unui litigiu. Balanta, ca simbol al justitiei, exprima tocmai acest adevar simplu. Ceea ce este simplu nu se confunda insa cu ceea ce este simplist. A crede ca o parte are toata dreptatea, iar cealalta nu are niciun pic de dreptate este o viziune simplista si, de cele mai multe ori, periculoasa asupra ideii de justitie.
Asadar, intrebarea din titlu ar trebui reformulata in termenii urmatori: cata dreptate au judecatorii si cata dreptate are presedintele? Din perspectiva judecatorilor, care au toate virtutile si slabiciunile omenesti, impartirea dreptatii este o activitate riscanta. Singurul judecator care nu greseste niciodata este Dumnezeu. Infailibilitatea nu este un atribut al omului. Dar nicio societate nu se intemeiaza doar pe justitia divina. Intr-o forma sau alta, orice societate isi organizeaza propriul sistem de justitie. Nu intamplator s-a spus de multa vreme ca, pe de o parte, justitia este temelia statului (justitia est fundamentum regnorum) si, pe de alta parte, ca o societate care pierde fundamentul dreptatii se destrama, se prabuseste, pentru a lasa locul unei organizari sociale si politice mai drepte. Aceasta ultima idee exprima adevaratul inteles al adagiului fiat justitia, pereat mundi.
Asadar, chiar daca este supus erorii, judecatorul pamantean isi asuma imensa responsabilitate de a face dreptate semenilor sai.
Spre deosebire de alte servicii publice care, de regula, nu rezolva conflicte, justitia are ca menire principala tocmai solutionarea conflictelor. Iata de ce s-a spus si se spune ca, oricat de bine ar functiona, justitia nemultumeste aproape pe toti cei care ii solicita impartirea dreptatii, intrucat rareori cineva are intreaga dreptate de partea lui, iar cei care nu au dreptate sunt de putine ori dispusi sa recunoasca acest lucru. Ca urmare, gradul mai mare de nemultumire al cetatenilor fata de justitie in raport cu celelalte servicii publice nu ar fi anormal si, in orice caz, nu ar trebui privit ca un indiciu al calitatii actului de justitie.
In plus, intr-un sistem de drept bazat pe codificare, iar nu pe precedent, ideea de dreptate este numai in parte opera judecatorului. Intr-o buna masura, marja de apreciere pe care o are judecatorul este limitata de legiuitor. Altfel spus, hotararea pe care o pronunta judecatorul poate sa nemultumeasca de multe ori pentru ca insasi legea este nedreapta sau cel putin discutabila. Cetateanul isi exprima insa nemultumirea in primul rand fata de justitie, uitand sau neintelegand ca legiuitorul este sursa nedreptatii.
Riscul judecatorului de a gresi este amplificat de precaritatea conditiilor materiale ale institutiilor justitiei, de numarul mare de dosare si de complexitatea acestora.
Din perspectiva Presedintelui, nemultumirea cetatenilor in raport cu functionarea serviciilor publice in general si cu serviciul justitiei in special nu poate fi ignorata. Chiar daca judecatorii au misiunea dificila de a rezolva conflicte, institutia justitiei nu poate fi credibila cand gradul de nemultumire a cetatenilor atinge o cota ridicata. A afirma ca rezultatul firesc al judecatii este sa nemultumeasca aproape pe toata lumea apare ca o explicatie comoda a esecurilor, trecute sau viitoare, ale institutiei justitiei.
Daca sistemul comunist s-a prabusit este in primul rand pentru ca a distrus ideea de dreptate. Reconstructia acestei idei nu este, desigur, numai misiunea judecatorilor. Aceasta misiune apartine, direct sau indirect, si puterii legislative, si puterii executive. Nu trebuie sa se uite insa ca, oricat de prost ar fi intocmita o lege, judecatorul nu este un simplu robot care aplica mecanic o norma juridica. Activitatea de judecata are si o dimensiune creativa. Chiar daca sistemul nostru de drept nu este bazat pe precedent, el nu exclude cu totul caracterul pretorian. Altfel spus, chiar daca litera legii este stramba, judecatorul trebuie sa gaseasca spiritul ei drept. Prestigiul justitiei nu se constituie prin decret, ci prin competenta, intelepciunea, rabdarea si arta judecatorilor de a imparti dreptatea astfel incat sa le dea cetatenilor increderea ca aceasta valoare are consistenta in societatea romaneasca.
Cu atat mai mult, cand suspiciunile de coruptie se intind si asupra justitiei, judecatorii ar trebui ei insisi sa se solidarizeze nu doar pentru a-l amenda public pe presedinte pentru erorile comise - ceea ce este justificat -, ci si pentru a-si face curatenie in propria ograda. Altfel, se poate crea perceptia, in opinia publica si in presa, ca solidaritatea este o reactie impotriva luptei anticoruptie, ceea ce ar fi de natura sa fragilizeze si mai mult credibilitatea justitiei.
Dincolo de dreptatea judecatorilor si de dreptatea presedintelui, dincolo de erorile judecatorilor si de erorile presedintelui, un lucru este imbucurator: problemele justitiei formeaza, in egala masura, atat obiectul unei dezbateri publice, cat si obiectul unei dezbateri institutionale. Sub acest aspect, atat cererea judecatorilor adresata CSM de a sesiza Curtea Constitutionala, cat si pozitia Presedintelui, care a declarat ca este bine ca CSM sa dea curs cererii judecatorilor sunt de salutat. Dar raspunsul Curtii ar putea cel mult sa nuanteze raporturile constitutionale dintre presedinte si puterea judecatoreasca. Reforma justitiei, care a inceput chiar din momentul adoptarii Constitutiei in anul 1991, trebuie sa fie implinita insa in primul rand de judecatori. In reglementarea actuala a organizarii judiciare, atat succesele, cat si esecurile in elaborarea si aplicarea politicilor publice pentru justitie apartin, in primul rand, judecatorilor. Mai mult, tot lor le apartine si capacitatea de a comunica si de a convinge in raporturile cu puterea legislativa si cu puterea executiva. Desigur, nici acestea din urma nu se pot deroba de raspunderea pe care o au in procesul de reforma a justitiei.
Iata de ce este necesara o viziune coerenta asupra reformei justitiei, exprimata in politici publice eficiente, aplicate in mod consecvent si pe termen lung. Daca CSM are rolul de a adopta aceste politici publice, elaborarea lor trebuie sa fie data in competenta unei structuri specializate, cel mai potrivit loc pentru aceasta fiind Institutul National al Magistraturii.
* Valeriu Stoica (PNL) a fost ministru al justitiei in perioada 1996-2000 si presedinte al PNL intre 2001-2003
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
