Energia este un element vital pentru evoluţia umanităţii şi bineînţeles pentru dezvoltarea economică, în special pentru ţările aflate la început de drum al dezvoltării economice şi sociale. România s-a angajat pe drumul European al dezvoltării asumându-şi ţinte ale procesului de decarbonare care pot fi identificate în cadrul PNIESC (Planul Naţional Integrat Energie şi Schimbări Climatice). Sistemul romanesc are un mix de surse primare sub forma capacităţilor instalate cu: hidro – 6.300MW, gaz şi păcură – 1.900MW, cărbune – 2.130MW, nuclear – 1.300MW, regenerabile (eolian şi fotovoltaic) – 5.300MW şi altele – 800MW. Totodată la nivelul energiei electrice produse în anul 2022 (circa 53TWh) mixul de producţie este format din: hidro - 25%, gaz şi păcură – 18%, cărbune – 18%, nuclear - 20%, regenerabile (eolian şi fotovoltaic) – 17% şi altele – 2%.
Astăzi, datorită parcului de producţie regenerabilă existent (cu puteri instalate de 2.400MW fotovoltaic din care 1.000MW la prosumatori şi 3.000MW eolian), în lipsa unităţilor de stocare, România trebuie să exporte energie noaptea şi în mijlocul zilei când preţul este puţin sub 100EURO/MWh dar să importe dimineaţa şi seara când preţul ajunge la circa 400EURO/MWh. Bună afacere nu? Fenomenul preţurilor scăzute în perioada mijlocului zilei (10:00 – 17:00), se datorează volumului uriaş de instalaţii fotovoltaice la nivel European şi cuplării României la piaţa europeană pe orizontul pieţei pe ziua următoare (PZU). Situaţia în care România exportă foarte ieftin şi importă foarte scump, se datorează lipsei unităţilor de stocare. Suntem singura ţară din zonă care nu are o centrală cu acumulare prin pompare deşi un proiect există încă dinainte de 1989 (Tarniţa – 1.000MW) deşi beneficiile sunt evidente pentru astfel de instalaţii care folosesc energie ieftină pentru pomparea apei în lacul superior iar apoi turbinează apa pentru a produce energie când preţul este ridicat. Un calcul sumar folosind diferenţa dintre pretul de gol si cel de varf, de aproximativ 300EURO/MWh, indică eficienţa unei astfel de instalaţii. Proiectul a fost amânat succesiv iar anul trecut, fostul ministru al energiei chiar anunţa cu mândrie că proiectul “nu mai este de actualitate” (bună gluma, nu?).
Este incredibil cum politicieni fără cunoştinţe elementare despre energie pot ajunge în poziţii din care să ia decizii care să distrugă economia românească. Ca simplă comparaţie, este de reţinut că ţări precum Israel sau mai nou chiar Dubai au dus la capăt proiecte de acumulare prin pompare (cu un relief total neadecvat unor asemena investiţii) iar noi, ajutaţi de condiţiile de relief, reuşim să ne batem joc de bogăţiile naturale.
Este de reţinut că astăzi funcţionăm la limita tehnică (ajutaţi de instalaţiile hidro existente) dar total neeconomic, datorită lipsei unităţilor de stocare. Azi am avea nevoie de o Tarniţa (1.000MW instalaţi în stocare) în funcţiune. Având în vedere ţintele din PNIESC (de eliminare a producţiei de energie bazate pe cărbune şi reducerea producţiei de energie bazate pe hidrocarburi), care prevăd pentru anul 2030 instalarea unor capacităţi care să atingă minim: 5.500MW instalaţii eoliene, 7.000MW instalaţii fotovoltaice (între care minim 2.000 vor fi la prosumatori) precum şi proiectul de extindere CNE Cernavodă care va duce puterea instalată în reactoarele cu tehnologie CANDU (tehnologie ce nu permite funcţionarea la sarcină parţială) la 2.800MW, rezultă printr-un bilanţ energetic anual că ar fi necesari cel puţin 4.000MW instalaţi în stocare cu o energie stocabilă minimă de 32GWh. Dacă dincolo de bilanţul anual, vom ţine cont şi de reglajul necesar asigurării simultaneităţii dintre producţie şi consum, necesarul ar deveni şi mai ridicat, aşadar cei 4.000MW reprezintă un minim minimorum pentru 2030.
Concluzia. Dincolo de proiectele pompoase cu reţele electrice suprapuse şi ultrasuprapuse, România are nevoie de instalaţii de stocare pentru a face faţă procesului de decarbonare care înseamnă o creştere substanţială a producţiei de energie din surse regenerabile. Avem la dispoziţie soluţii tehnologice mature de stocare a energiei între care cele mai relevante sunt acumularea prin pompare şi bateriile (hidrogenul vine din urmă dar randamentele sunt încă mult mai mici). Condiţiile din ţară ne oferă condiţii propice pentru instalarea a 2-3.000MW în acumulare prin pompare şi 1-2.000MW în baterii. În lipsa instalaţiilor de stocare România va fi obligată să limiteze sistematic producţia regenerabilelor (aşa numitul “curtailment”), cu consecinţe dezastruoase asupra investiţiilor, asupra preţului energiei şi global asupra economiei dar şi cu riscul de a avea o situaţie energetică fără adecvanţă, adică un risc ridicat în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor.
Cătălin CHIMIREL
Doctor în Inginerie Energetică
Manager Eficienţă Energetică în cadrul CNTEE Transelectrica SA
Cercetător în electroenergetică proiecte europene în cadrul CRE (Centrul Român al Energiei)
