Britanicii au fost chemaţi să răspundă la întrebarea dacă vor sau nu să mai rămână în Uniunea Europeană. A câştigat tabăra celor care au votat pentru ieşirea din UE, spre stupefacţia întregii lumi. Conform rezultatelor votului, tinerii şi cei din principalele oraşe, în frunte cu Londra, au votat pentru menţinerea în UE, dar cei peste 45 de ani, în special cei peste 55 de ani, din zonele foste industriale şi din cele rurale, au votat într-o proporţie mult mai mare pentru „Leave” şi au învins. Britanicii au votat pentru „Leave” pentru că UE nu le-a adus mai multă prosperitate, aşa cum era ideea iniţială, ci i-a sărăcit pe mulţi şi i-a îmbogăţit pe alţii, a îmbogăţit Londra şi a sărăcit zonele industriale clasice, a adus creşteri de preţuri, în condiţiile în care veniturile lor au stagnat, a adus la putere o elită care trăieşte într-o altă lume, de stele Michellin, cu unghiile făcute, din jocul cifrelor, iar în schimb, ei mănâncă la fast-food-uri cu mâncare proastă şi mâinile murdare. Răspunsul a peste 17 milioane de britanici a fost: era mai bine înainte, când nu eram în Uniunea Europeană.
Dacă mâine ar avea loc în România un referendum pentru a se răspunde la întrebarea „A fost mai bine în comunism sau este mai bine acum în capitalism”, cred că răspunsul majoritar ar fi ca la britanici: era mai bine înainte.
Toată lumea se întreabă de ce au votat britanicii aşa: UE nu le-a adus nimic din punctul de vedere al prosperităţii, ci, dimpotrivă, au rămas în urmă cu veniturile faţă de Londra, care a câştigat teren; fostele zone industriale- cărbune, oţel etc., cu angajaţi în salopete şi mâini bătătorite, au pierdut teren, lăsând în urmă ruine în favoarea băncilor şi a zgârie-norilor din Londra, cu angajaţi la costum de cel puţin o mie de lire sterline; preţul caselor a explodat din cauza banilor ruşilor, chinezilor şi a noilor oligarhi, iar venirea străinilor nu le-a adus lor nimic bun, ci numai probleme, lăsându-i fără locuri de muncă şi cu gunoiul pe stradă.
Cu două luni înainte de vot, în Marea Britanie au fost două scandaluri economice mari, care au rămas pe retina votanţilor: grupul indian Tata (ce ironie, foştii servitori!) a anunţat că vrea să închidă o oţelărie din Marea Britanie, pentru a păstra alte locuri de muncă în altă parte, iar lanţul de magazine BHS, a intrat în faliment, cu posibilitatea de a lăsa pe drumuri 11.000 de angajaţi. În spatele acestui faliment se află un mogul britanic, care a vândut lanţul pe o liră sterlină, ca să scape de datorii şi cea mai influentă, dar cea mai hulită bancă de investiţii din lume- americanii de la Goldman Sachs, care l-au consiliat în această operaţiune. Mulţi britanici au votat „Leave” şi pe baza acestor exemple, acesta fiind singurul lor răspuns pe care îl pot da unor bancheri lacomi, care au adus criza peste tot în lume şi le-au distrus job-urile lor tradiţionale, păstrându-le pe ale lor.
Revenind la România, multe lucruri care s-au întâmplat în Marea Britanie după 1980, odată cu liberalizarea pieţelor, în special cea financiară, sunt similare cu ce s-a întâmplat aici după 1990.
Prăbuşirea comunismului a dus la prăbuşirea multor zone industriale, unde companiile de acolo ţineau în viaţă oraşe întregi. Privatizarea a însemnat în cea mai mare parte închiderea multor fabrici şi vânzarea lor la fier vechi. În cea mai bună situaţie, fabricile din cele mai mari oraşe au devenit mall-uri (Afi Cotroceni stă pe locul UMEB Bucureşti sau Mega Mall stă pe locul Electroaparataj, unităţi cu mii de angajaţi în perioada comunistă) sau clădiri de birouri (fosta uzină Semănătoarea s-a transformat în Sema Parc, de exemplu).
Bucureştiul, ca Londra, a atras după 1990 cel puţin 1 milion de tineri din oraşele de provincie, lăsând în urmă locuri libere la masa de familie din sufragerie. Clujul a atras şi el câteva sute de mii, Timişoara la fel, iar Iaşiul vine din urmă în ultimii ani.
Dar peste trei milioane de români, majoritatea din oraşe foste industriale, unde fabricile s-au închis treptat după 1990, au plecat să muncească în afară, lăsând în urmă părinţi, sate şi comune, apartamente şi case goale.
La fel ca la britanici, căderea comunismului şi apariţia capitalismului, UE şi NATO nu le-a adus prosperitatea promisă de politicieni, că va fi mai bine ca înainte. Mai bine a devenit pentru cei care s-au descurcat imediat după Revoluţie (foşti chelneri, ospătari, şefi de aprovizionare etc), pentru politicieni, pentru foştii nomenclaturişti, pentru cei care au prins în oraşele mari job-uri în birouri, în multinaţionale, odată cu venirea investiţiilor străine. Câţi intră în această categorie? Două- trei milioane de oameni, care au fost beneficiarii prosperităţii şi a căderii comunismului?
După 25 de ani de economie de piaţă, România este o ţară crăpată, care funcţionează pe insule. Zece judeţe fac 70% din business şi angajează 80% din economie. Restul de 31 din judeţe, mucegăite, se zbat la o reanimare economică, bazându-se pe stat, pe ajutoarele sociale, pe politicienii şi guvernanţii care le vând trecutul. Europa sau America le-au furat copiii şi nepoţii şi acest lucru nu se uită.
Zona de vest a ţării preia toate investiţiile atât de producţie, cât şi de infrastructură, în timp ce zona Moldovei şi sud-vestul Olteniei, cea mai săracă zonă din ţară, moare cu zile. Ironic, la 100 de kilometri de zgârie-norii din Bucureşti şi de casele de pe Bulevardul Kiselleff, se află cea mai săracă localitate din ţară, Necşeşti, în judeţul Teleorman, fieful lui Liviu Dragnea, preşedintele celui mai puternic partid din România, PSD.
Venirea investitorilor străini a însemnat pentru multe zone doar dărmarea şi închiderea şi desfiinţarea fostelor locuri de muncă, unde şi-au trăit tinereţea milioane de români. Multe din noile investiţii din zonele din afara Bucureştiului au însemnat locuri de muncă cu valoare adăugată mică, plătite cu salariul minim pe economie, la care se adaugă, ironic, bonuri de masă.
În ă90 erau 9 milioane de angajaţi, iar acum sunt 4,5 milioane.
Pe vremea comunistă, diferenţa dintre cel mai mic salariu şi cel mai mare dintr-o fabrică era de 1 la 6 sau 1 la 10, la nivel politic. Acum diferenţa este de 30-40 de ori.
Un apartament pe vremea comunismului era de cinci ori salariul, iar acum este de 100 de ori.
Având în vedere toate aceste lucruri, cum poţi să ieşi în faţa românilor şi să spui că economia României este mai performantă de opt ori decât pe vremea comunismului (PIB-ul, valoarea adăugată produsă într-un an este de patru ori mai mare, la un număr la jumătate de salariaţi decât pe vremea comunismului), că noile capacităţi de producţie mai mici produc mai bine decât fostele fabrici comuniste neperformante, consumatoare inutil de resurse (în combinatul de apă grea de la Turnul Severin se investise peste un miliard de dolari), că „ochelariştii” din metrourile bucureştene şi din clădirile de birouri, care stau toată ziua cu nasul în smartphone-uri, produc mai mult decât o întreagă secţie de oţel. Cum poţi să convingi pe cineva că exporturile actuale ale României sunt de 10 ori mai mari decât cele de pe vremea lui Ceauşescu, în condiţiile în care toţi cei care au avut legătură cu Portul Constanţa îţi recită din memorie cifre şi date care arată cum mergeau macaralele şi cum plecau barjele din România spre ţările arabe sau africane?
Cum poţi să îi spui cuiva că 70% din datoria externă a României, 90 mld. euro acum, din care numai 30% este a statului, este făcută de noi, fie printr-un credit în valută, fie prin achiziţia unei maşini străine sau a unei cămăşi din import?
Cum poţi să spui cuiva că un credit pentru casă, de consum sau de vacanţă reprezintă o soluţie prezentă şi acoperă multe nevoi, în condiţiile în care boom-ul şi, ulterior, criza, i-a pus în situaţia pe milioane de români de a fi datori-vânduţi pentru toată viaţa, prin jocul de curs valutar? Ne-am trezit că toată lumea urăşte băncile şi creditul, cu toate că acestea sunt lucruri necesare în viaţa de zi cu zi. Bancherii constată miraţi şi invocă acum faptul că numai 20% din populaţia României are educaţie financiară (Dan Pascariu, preşedintele UniCredit Bank România). Dar tot aceşti bancheri au vândut românilor needucaţi financiar credite în franci elveţieni sau în euro şi la valori ale apartamentelor ca în Occident, în condiţiile în care veniturile salariale sunt de cinci ori mai mici. Când a venit criza şi a căzut piaţa imobiliară, iar oamenii au rămas fără job-uri, plata creditelor a devenit nesustenabilă şi până la urmă fără sens, din punctul de vedere al valorii activului aflat în proprietate. De aceea, a venit darea în plată.
Cum poţi să spui cuiva că acest flux de job-uri, azi munceşti în Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi, iar mâine poţi să fii la Londra, Berlin, Barcelona este bun?
Cum poţi să spui cuiva că deschiderea economiei naţionale către străini şi investiţiile acestora care au venit în special după 2000 au schimbat faţa economiei româneşti este bună, făcând-o mai productivă, reuşind să acopere, parţial, închiderea economiei după 1980 de către Ceauşescu şi pierderea timp de zece ani a contactului cu exteriorul?
Cum poţi să spui cuiva că se munceşte în România, mai bine şi mai productiv ca înainte, când el vede oraşe întregi cu tineri care stau şi fumează, în mijlocul zilei, când nu se duc nici la şcoală şi nici la muncă?
În mintea a mai mult de jumătate din români, căderea economică a oraşelor, crăparea şoselelor, ghetourile din fostele fabrici comuniste (când ieşi din Bucureşti vezi pe drum hale părăsite), nu pot fi compensate de libertatea adusă de NATO şi UE de a putea merge oriunde în Europa fără paşaport, oricând, în vacanţă, la copiii lor, la muncă sau la studii.
Bruxelles, elitele britanice şi europene, experţii şi analiştii economici au eşuat în a convinge 17 milioane de britanici că Uniunea Europeană este un lucru bun, iar câştigul de a avea globalizare, deschiderea graniţelor şi libertatea oamenilor de mişcare, de a avea o legislaţie şi politici comune a împiedicat un nou război în Europa? Toate elitele au avertizat asupra consecinţelor unui vot negativ, dar oamenii au votat pe baza trecutului şi prezentului. După vot, toată lumea a dat vina pe cei care au votat „Leave”, pe pensionari, pe oamenii din fostele zone industriale. Dar nu este vina lor pentru votul pe care l-au dat, ci este vina elitelor aflate la putere.
În acest ritm de „ghetoizarea” României, de explicaţii din birouri ale elitelor politice, financiare şi culturale privind economia şi lipsa investiţiilor în toate zonele, să nu ne trezim cu un vot ca în Marea Britanie.
PS.: Luni, la ora 11:00 este programată o întâlnire între preşedintele Iohannis, liderii politici şi economici ai României, la Palatul Cotroceni. Poate întâlnirea ar fi trebuit să aibă loc la Necşeşti, cea mai săracă localitate din România, unde primarul se întreabă „Ce trebuie să fac eu pentru localitatea asta ca să-şi revină?”. Dacă cei de la Bucureşti îi pot da un răspuns cu soluţii practice, atunci pot schimba şi România, astfel încât să nu avem şi noi un Brexit.
