Drept este că execuţiile bugetare au fost mult influenţate de ciclul politic, că nu s-a ţinut cont de fenomene ca supra-încălzirea economiei (ce aduce venituri temporare considerabile), deficite externe periculoase, crearea de expectaţii ce depăşesc puterea economiei etc. Aşa explicăm deficite efective semnificative în ani în care am avut creşteri ale PIB-ului de 6%, 7%. Şi adevărat este că în anii electorali s-au făcut, în mod sistematic, cheltuieli pentru captarea bunăvoinţei electoratului de către guverne. Astfel am ajuns la deficite structurale de peste 5% din PIB în unii ani.
Dar a gândi că limitarea deficitului structural la 0,5% sau 1% din PIB va ordona construcţia şi executarea bugetului public potrivit unor norme stricte de rigoare şi eficienţă este, cred, o naivitate. Hoţia şi risipa pot musti în bugetul public chiar şi când are un deficit minim, când regula echilibrului bugetar (cum cere Tratatul) s-ar aplica şi în România.
Investiţiile publice la noi (în jur de 5% din PIB în ultimul deceniu - mai mult decât în celelalte ţări intrate în UE în 2004) nu se văd în rezultate concrete; de pildă, costul kilometrului de autostradă este incredibil de înalt. Achiziţiile publice se fac într-un mod ruşinos sfidând interesul public.
Ce apare în media privind costuri cu care statul îşi asigură diverse servicii întrece imaginaţia (contribuabilul român plăteşte multiplu faţă de cât se plăteşte în alte ţări pentru efectul util). Se alocă, ca pondere în PIB, mai puţini bani pentru educaţie şi sănătate decât în cele mai multe ţări din UE şi se iroseşte şi din aceia. Sifonarea banului în companiile de stat, că fac sau nu profit, este notorie.
Ce poate fi mai elocvent pentru sistemul de cheltuire a banului public decât incapacitatea de a absorbi fonduri europene, care reclamă reguli, proceduri, transparenţă. Episodul întreruperii plăţilor din programul Posdru ilustrează putregaiul din sistem şi iresponsabilitatea celor care îl administrează până la nivel de ministru. Cazul Ioan Botiş este dintre cele mai flagrante.
Se afirmă că dacă s-ar limita deficitul structural, s-ar pune presiune pe autorităţi să devină mai responsabile cu banul public. Dar realizarea unui echilibru macroeconomic nu aduce automat responsabilitate.
În ultimii ani s-a produs o consolidare fiscală de amploare, care a redus deficitul structural al bugetului de la 8% în 2008 la cca 3% din PIB în 2011. A avut loc o diminuare a corupţiei, a risipei şi deturnării banului public? Să fim serioşi. Când sistemul este cangrenat limitarea unei surse de a obţine rente nu implică în mod necesar drămuirea rentelor din sistem. Presiunea trebuie să vină în principal dinăuntru, de la cetăţeni şi societatea civilă. Chiar dacă "Semestrul economic", Tratatul ar impune o atentă monitorizare a bugetului României, portiţele vor fi multe pentru a se perpetua răul. De aceea, presiunea trebuie să vină din interior, din societatea românească, în primul rând.
Evaziunea fiscală este şi o formă de supravieţuire într-o societate cu numeroşi oameni cu venituri submodeste. Dar există marea evaziune, crima organizată, care fac ca încasările fiscale din România să fie cele mai scăzute din UE ca pondere în PIB.
Dacă s-ar obţine încasări la nivelul mediei din alte ţări din Europa Centrală şi de Răsărit, dacă am absorbi fonduri europene la un nivel adecvat, dacă am ameliora eficienţa utilizării banului public (a investiţiilor publice), am putea ajunge cu cheltuielile publice la cel puţin 35% din PIB, cu efecte utile îmbunătăţite şi cu deficite structurale ce respectă regula Tratatului.
Discuţia despre Tratat nu trebuie să devină captivă argumentului privind dimensiunea deficitului bugetar din motivul evocat mai sus. Un deficit limitat ajută la disciplinarea execuţiilor bugetare şi poate ajuta echilibrele macro.
Dar să nu uităm că o sursă a dezechilibrelor se găseşte şi în supraîndatorarea sectorului privat, în excesele băncilor. În plus, un deficit structural foarte mic şi limita efectivă de 3% introduc o restrictivitate majoră asupra posibilităţii de a răspunde la şocuri adverse puternice.
Economia noastră, cu cheltuieli publice relativ mici şi cu neprogresivitate în impozitarea veniturilor, are stabilizatori cu forţa limitată. Aceasta face ca la un şoc extrem acţiunea contra-ciclică a bugetului să fie ineficace.
Ce am face într-o situaţie care ar reclama poate un deficit temporar de peste 3%? Tratatul vorbeşte la articolul 3 despre "circumstanţe excepţionale" care privesc urmările unor şocuri puternice, dar cine decide în această privinţă? Din păcate, Tratatul nu menţionează posibilitatea preluării la nivel supra-naţional a unor prerogative care să asigure ţările contra unor şocuri asimetrice -aşa cum este firesc într-o uniune fiscală. Să avem totodată în vedere că deşi România are un grad de libertate în plus prin autonomia politicii monetare, euroizarea înaltă îl ciunteşte.
A combina o regulă bugetară strictă cu puterea slăbită a politicii monetare (şi de curs) îngustează mult capacitatea de răspuns a politicii (ca policy). Mai este şi problema stabilirii PIB-ului potenţial al României în condiţiile crizei; cât s-a erodat el? Cât este erodare temporară şi cât este pierdere de activitate economică permanentă?
Nota bene: de PIB-ul potenţial depinde măsurarea deficitului structural. Avem şi problema potenţialului de creştere economică; a ajuns oare la 2-2,5% (de la 5-5,5% în anii precizaţi). Dezinvestiţia prin ineficienţa investiţiilor/cheltuielilor publice, deteriorarea procesului educaţional nu îl erodează în continuare?
Dacă creşterea potenţială este mică, spaţiul de manevră la deficite se îngustează, chiar dacă acestea - pentru a judeca mersul finanţelor publice - se măsoară în raport cu creşterea nominală (ce include inflaţia) a PIB-ului. De exemplu, un deficit structural de 1,5% şi o creştere nominală a PIB-ului medie de 5% (2,5% creştere medie reală şi 2,5% inflaţie anuală medie) ar face ca datoria publică să conveargă spre 30% din PIB peste ani. Aici ar trebui să ţinem cont de riscul deprecierii valutare şi al deteriorării condiţiilor de finanţare externă, care pot mări serviciul datoriei publice, ca şi de alte imponderabile care cer să-ţi asiguri spaţiu fiscal (rezerve).
În fine, dacă am participa la Mecanismul de Stabilitate Financiară, nu ar trebui să obţinem un quid pro quo de genul: titlurile suverane româneşti să fie acceptate drept colateral de către BCE şi să putem utiliza fonduri europene pentru stabilitatea sectorului bancar autohton?
Am menţionat cele de mai sus pentru a vedea că discuţia privind limitarea prin Tratat a deficitului bugetar reclamă o înţelegere mai profundă.
Corupţia, hoţia şi risipa sunt endemice în structura bugetului; sunt în largă măsură autonome de mărimea deficitului bugetar. România nu se poate singulariza prin nesemnarea Tratatului, inclusiv pentru că am da apă la moară celor care nu ne vor în Schengen; există şi o simbolistică a ataşamentului faţă de proiectul european, o "geopolitică" în cadrul UE.
Dar trebuie să înţelegem care sunt implicaţiile, compromisurile Tratatului, să pledăm în Consiliu şi în Parlamentul European, în alte instanţe, pentru o reformă a Uniunii Monetare care să o repare în mod fundamental. Altminteri, Tratatul cred că nu va rezista în timp şi daunele colaterale vor fi multiple, inclusiv în ceea ce ne priveşte.
Daniel Dăianu este fost ministru de finanţe, profesor de economie
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
