La 26 februarie 2016, Comisia Europeană a lansat rapoartele de ţară, în fond analize economice ale statelor membre. Ele sunt documente care fac parte din semestrul european, un proces de coordonare ex ante a politicilor economice în UE, inaugurat după criza financiară, în 2011. În acelaşi timp, lansarea rapoartelor reprezintă o etapă semnificativă în pregătirea recomandărilor specifice de ţară, planificate să fie adoptate la mijlocul lunii mai.
Încă din prima frază, autorii raportului precizează că acesta „evaluează economia României prin prisma Analizei anuale a creşterii pentru 2016 efectuate de Comisia europeană, care a fost publicată la 26 noiembrie 2015. Analiza recomandă să se aibă în vedere trei priorităţi pentru politica economică şi socială a UE în 2016: relansarea investiţiilor, continuarea reformelor structurale menite să modernizeze economiile statelor membre şi adoptarea unor politici bugetare responsabile”.
Aşadar, la prima vedere, politica UE se sprijină pe trei piloni: (1) investiţii; (2) reforme structurale; (3) responsabilitate bugetară. Pilonul investiţii a fost introdus deja în 2015, bazându-se în principal pe Planul european de investiţii strategice, cunoscut şi ca Planul Juncker, după numele noului preşedinte al Comisiei Europene. Planul Juncker nu aduce însă nici un ban public suplimentar. De fapt, este o schemă financiară prin care se încearcă atragerea investiţiilor private, prin schimbarea profilului de risc al proiectelor de investiţii strategice. Riscurile sunt preluate de bugetele publice. O combinaţie de socializare a riscurilor şi privatizare a profiturilor. O măsură care porneşte de la preocuparea pentru stimularea ofertei.
Principala axă a Planului Juncker nu este însă schema financiară de atragere a investiţiilor private, ci se referă la eliminarea obstacolelor din calea investitorilor, adică la reforme structurale. Aşadar, pilonul investiţii este un caz particular al pilonului reforme structurale. Nu greşim cu nimic dacă spunem că politica UE se sprijină de fapt pe doi piloni: responsabilitate bugetară şi reforme structurale.
Politica bazată pe consolidare fiscală şi reforme structurale este o constantă a tuturor celor şase ediţii ale semestrului european. S-au schimbat puţin doar accentele: dacă în primii ani accentul s-a pus pe consolidarea fiscală, faimoasa austeritate, în ultimii ani, cu deosebire 2016, accentul s-a mutat pe reforme structurale.
Naraţiunea din spatele acestei abordări se construieşte pe două ipoteze majore: (1) cauza principală a crizei a fost indisciplina bugetară a statelor, iar (2) economia nu funcţionează optim din cauza pieţelor rigide (piaţa muncii, piaţa de produse şi servicii) care creează obstacole în calea investitorilor potenţiali. Faţă de acest diagnostic, s-a propus răspunsul bazat pe cei doi piloni: (1) consolidarea fiscală pentru a disciplina statele şi (2) reforme structurale pentru a trata deficitul de ofertă.
Există însă şi o naraţiune alternativă bazată pe alte două ipoteze majore: (1) cauza principală a crizei a fost indisciplina pieţelor, în special a celor financiare, iar (2) economia nu funcţionează optim din cauza deficitului de cerere. Investitorii nu investesc din cauza incertitudinii mari privind vânzarea produselor şi serviciilor lor unei populaţii fie prea prudente, fie fără suficienţi bani. Această naraţiune, deşi are mulţi adepţi, este practic ignorată de oficialii UE.
Totuşi, Analiza anuală a creşterii pentru 2015 a luat în consideraţie şi deficitul de cerere, dar răspunsul practic a fost extrem de timid. Analiza anuală a creşterii pentru 2016 a abandonat însă şi firavele aluzii la managementul cererii din Analiza anuală a creşterii pentru 2015, mărind asimetria, prin accentul puternic pus pe reformele structurale. Preocuparea principală este înlăturarea obstacolelor din calea investitorilor, o măsură exclusiv pe partea de ofertă.
Naraţiunea pe care se bazează opţiunea de politici a Comisiei Europene se oglindeşte logic şi în analiza din Raportul de ţară al României pentru 2016. Principala îngrijorare este legată de politica bugetară expansionistă şi de lipsa unor măsuri pe partea de ofertă: “Expansiunea bugetară care stimulează în primul rând consumul intern în contextul unei creşteri economice deja solide fără luarea unor măsuri suplimentare ce vizează oferta, ar putea antrena noi dezechilibre interne şi externe.”
Asimetria conceptuală a analizei Comisiei se regăseşte pe deplin în raportul de ţară. Comisia vede doar deficit de ofertă, mai mult, o îngrijorează că ne îndreptăm spre un exces de cerere, estimat însă pe baza unei noţiuni cel puţin ambigue – PIB potenţial. Este o mărime neobservabilă direct, iar numeroasele metodologii de calculare dau rezultate sensibil diferite.
Omisiunea majoră a raportului este legată însă de repartiţia produsului intern brut. De peste două sute de ani tratatele de economie abordează problema distribuţiei produsului final. Mai mult, pentru economiştii clasici, în tradiţie ricardiană, problema distribuţiei (cum este repartizat produsul final), alături de cea a alocării resurselor (cum sunt utilizate resursele), a reprezentat principalul obiect de studiu.
În esenţă, rapoartele de ţară, inclusiv raportul pentru România, ignoră relaţia dintre salarii şi profituri. Acest raport trebuie urmărit nu numai pentru motive etice, şi ele importante, dar pentru motive funcţionale. O economie nu poate creşte pe termen lung în prezenta unui raport deteriorat între salarii şi profituri. Într-o aproximaţie care nu alterează concluziile, profiturile determină investiţiile, iar salariile consumul. Aşadar, un raport deteriorat dintre salarii şi profituri înseamnă de fapt un raport deteriorat dintre investiţii şi consum. Raportul dintre salarii şi profituri în România este cel mai dezechilibrat din UE, în defavoarea salariilor. Masa salariilor este sub 40% din PIB în România faţă de o medie de peste 50% în UE.
În contextul acestei monumentale omisiuni, îngrijorarea faţă de mărirea salariilor prin deficit bugetar pare legitimă. Ignorând distribuţia PIB între salarii şi profituri, Comisia ratează expunerea întregului tablou macroeconomic. De ce creşterea salariilor, o ajustare corectă, dat fiind proporţia mică a masei salariale în venitul naţional, se face prin deficit bugetar, adică printr-o măsură discutabilă? O analiză comprehensivă ar fi permis răspunsul corect: sursa măririi salariilor ar trebui să fie profiturile prea mari şi nu deficitul bugetar. Evaziunea fiscală masivă şi structura impozitelor şi taxelor au produs acest dezechilibru macroeconomic major între salarii şi profituri.
La lansarea publică a Raportului de ţară, eveniment găzduit cu ospitalitate şi profesionalism de Reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti, cineva din sală a întrebat cum se poate explica paradoxul României care are printre cele mai mari creşteri economice din UE şi este în acelaşi timp una dintre cele mai sărace ţări din UE, fiind chiar pe ultimul loc la inegalitatea veniturilor. Domnul Cristian Ghinea, consilier de stat la Guvernul României, a spus că răspunsul ar necesita o teză de doctorat! Lucrurile nu sunt totuşi aşa de complicate. Trebuie doar să ai competenţa şi voinţa politică pentru a identifica ce merge aiurea şi a corecta. Economiştii ştiu asta de peste două sute de ani.
Reformele structurale pentru stimularea ofertei pot fi binevenite, mai ales în contextul în care a treia sau a patra revoluţie tehnologică bate la uşă, dar mai întâi trebuie făcute două lucruri:
1. Corectarea marelui dezechilibru macroeconomic între salarii şi profituri
2. Explicarea clară a ceea ce se înţelege prin reforme structurale şi, mai ales, a efectelor acestora asupra economiei.
