O soluţie definitivă a instanţei de judecată prin care se suspendă efectele unei decizii de impunere emise de către Direcţia Generală Antifraudă Fiscală (DGAF), ca urmare a verificării documentare, pune sub semnul întrebării legalitatea actului administrativ-fiscal suspendat în această cauză şi însăşi modalitatea prin care DGAF şi-a exercitat noile atribuţii de efectuare a verificării documentare.
Astfel, DGAF a desfăşurat iniţial un control antifraudă la un producător din industria auto în cadrul căruia a solicitat note explicative şi documente pentru a stabili tratamentul fiscal aplicabil veniturilor obţinute din dobânzi de către un nerezident. În urma acestui control, printr-o solicitare de informaţii transmisă contribuabilului, DGAF susţine că a demarat o verificare documentară, soldată în cele din urmă cu emiterea unei decizii de impunere.
Aceasta nu este o situaţie singulară, anul 2022 fiind marcat de numeroase activităţi de verificare documentară efectuate de DGAF, în baza ordinelor ANAF nr. 3632/2020 şi nr. 325/2022, prin care s-au acordat acestei structuri noi competenţe pentru efectuarea verificării documentare şi, implicit, pentru emiterea deciziilor de impunere.
Numeroşi practicieni ai dreptului au criticat cele două acte normative menţionate, vizând atât modalitatea de legiferare privind acordarea de atribuţii suplimentare DGAF, cât şi modalitatea concretă în care DGAF îşi aduce la îndeplinire aceste noi atribuţii.
Producătorul din industria auto a făcut demersuri pentru suspendarea efectelor deciziei de impunere, fiind asistat de avocaţii D&B David şi Baias, Ana Maria Iordache şi Valentina Pinţă, care au subliniat în faţa instanţelor de judecată numeroasele indicii de nelegalitate care guvernează, în general, procedura verificării documentare desfăşurate de către DGAF şi, în particular, procedura desfăşurată în cauză.
Printre motivele invocate în susţinerea aparenţei de nelegalitate a deciziei de impunere s-au regăsit nelegalitatea modalităţii de legiferare, în sensul adăugării de competenţe DGAF prin Ordin al Preşedintelui ANAF, dar şi nerespectarea procedurii verificării documentare.
Cu privire la acest din urmă argument, a fost evidenţiat faptul că verificarea documentară este o procedură ce permite emiterea deciziei de impunere, astfel cum prevede art. 149 din Codul de procedură fiscală, în doar două situaţii, respectiv când contribuabilul nu pune la dispoziţia organelor de control documentele solicitate în termen de 30 de zile sau când documentele prezentate de contribuabil nu sunt suficiente pentru clarificarea situaţiei fiscale.
Instanţele de judecată au validat poziţia contribuabilului, considerând că, la o verificare sumară a probelor, nu rezultă că acesta nu s-ar fi conformat solicitării DGAF şi nici că documentele prezentate nu ar fi fost suficiente pentru clarificarea situaţiei de fapt fiscale.
Astfel, prima instanţă de judecată a dispus suspendarea efectelor deciziei de impunere, soluţie menţinută recent şi prin hotărârea Curţii de Apel Ploieşti, care a soluţionat recursul în cauză.
Soluţia definitivă pronunţată recent de Curtea de Apel Ploieşti este binevenită, mai ales în contextul în care DGAF îşi exercită noile competenţe de efectuare a verificării documentare cu încălcarea scopului pentru care această modalitate de control a fost iniţial prevăzută de legiuitor. În niciun caz, organele de control nu pot stabili tratamentul fiscal aplicabil tranzacţiilor în cadrul procedurii de verificare documentară, o atribuţie specifică procedurii de inspecţie fiscală şi, mai mult, nu pot proceda la impunerea de obligaţii fiscale suplimentare prin estimarea bazei de impozitare, aşa cum s-a procedat prin decizia ale cărei efecte au fost suspendate definitiv de instanţa de judecată.
