Pe vremea Vechiului Regim exista în legislaţie, dar mai ales în mentalul colectiv, în folclorul urban, o expresie despre cei cărora le-au fost confiscate veniturile obţinute în mod ilicit – „l-a băgat la Legea 18”. Era vorba, desigur, despre Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite in mod licit, lege care a fost abrogată abia în anul 1996 prin Legea nr. 115 din acelaşi an, care reglementa controlul averii demnitarilor.
Din punct de vedere juridic a fost un miracol că Legea 18 a supravieţuit şapte ani după revoluţie şi cinci ani după adoptarea Constituţiei, mai ales în contextul în care prin noua lege fundamentală se adopta o poziţie diametral opusă celei pe baza căreia fusese adoptată Legea 18.
Prin art. 44 din Legea Fundamentală nu numai că se garantează, prin alineatul 2, proprietatea privată, indiferent de titular, dar în alineatul 8 se răstoarnă sarcina probei caracterului ilicit al proprietăţii, instituind prezumţia caracterului licit al dobândirii averii. Rămâne, astfel, în sarcina autorităţilor abilitate ale Statului să demonstreze, cu mijloacele procedurale de care dispun, dar de o manieră legală şi loială, eventualul caracter ilicit al proprietăţii.
Într-un arc peste timp de aproape 33 de ani, din diferite motive mai mult sau mai puţin economice, populiste sau chiar ideologice, se încearcă revenirea la prezumţia de vinovăţie a dobândirii averii. Astfel, începând cu data de 1 iulie 2024, orice venituri constatate de organele fiscale a căror sursă nu a fost identificată vor fi impozitate cu o cotă de 70%. Creşterea cotei de impozitare de la 16% a fost introdusă prin Legea 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung. Scopul reglementării se regăseşte chiar în titlul actului normativ, însă se aplică oare în această situaţie deviza scopul scuză mijloacele? Este această creştere un instrument prin care se doreşte corijarea comportamentelor fiscale sau este mai degrabă o răsturnare neîntemeiată a prezumţiei caracterului licit al averii, prezumţie consacrată chiar prin constituţie?
Veniturile a căror sursă nu poate fi identificată se disting prin caracterul lor vag, obscur: este situaţia în care organele fiscale constată o discrepanţă între veniturile declarate ale unei persoane şi valoarea bunurilor deţinute ori a operaţiunilor economice întreprinse. În acest caz, se sancţionează lipsa de transparenţă printr-o impozitare suis-generis, mai exigentă. În majoritatea ţărilor (Franţa, Germania, Regatul Unit) nu se face această distincţie de tratament fiscal, cota de impozitare fiind aceeaşi indiferent de (in)certitudinea cu care se stabileşte provenienţa veniturilor. Arbitrariul modificării articolului 117 şi incompatibilitatea cu normele de rang constituţional transpar dintr-o analiză scurtă a principiilor de drept care guvernează funcţionarea unei societăţi democratice. Inviolabilitatea proprietăţii private şi necesitatea ca măsura confiscării să se aplice strict ca o sancţiune din sfera contravenţionalului/penalului sunt doar primele indicii care arată derapajul legiuitorului.
La prima vedere, o astfel de măsură s-ar circumscrie demersurilor necesar a fi întreprinse pentru a combate evaziunea fiscală şi pentru a descuraja deviaţiile de la rigorile justei aşezări a sarcinilor fiscale. Însă orice măsură, indiferent de contextul adoptării, trebuie să respecte criteriul proporţionalităţii raportat la obiectivul urmărit, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului constant în jurisprudenţa sa. Proporţionalitatea presupune mai multe dimensiuni, nu doar aspectul cantitativ: măsura trebuie să fie adecvată şi necesară. Imposibilitatea de a determina provenienţa unor venituri urmată de impozitarea excesivă pare a fi o antepronunţare (şi chiar o lipsă de competenţă) din partea organelor fiscale în sensul comiterii unei fapte ilicite din care respectivele venituri izvorăsc. Un astfel de mecanism instituit de articolul 117 ar putea fi asimilat unei treceri abuzive din proprietatea privată în proprietatea publică, însă o astfel de măsură se poate lua numai în situaţii excepţionale şi justificate de o cauză de utilitate publică, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, nu ca un instrument de salvgardare a bugetului public.
De asemenea, chiar considerarea acestei măsuri ca fiind o confiscare nu trece testul legalităţii, întrucât o atare măsură este una exclusiv complementară şi subsecventă aplicării unei pedepse penale pentru săvârşirea unei infracţiuni care a avut drept rezultat obţinerea acelor bunuri supuse confiscării. Ori, în acest fel, fiscul se substituie atât organelor de cercetare penală, cât şi instanţei de judecată, arzând etapele şi preluând direct mai mult de două treimi din averea contribuabilului doar în temeiul unei suspiciuni.
Or, suspiciunea organelor fiscale, chiar şi întemeiată pe lipsa de cooperare a contribuabilului, nu ar trebui să constituie un argument definitiv în favoarea răsturnării prezumţiei caracterului ilicit al averii. Corectitudinea şi buna-credinţă ar trebui să guverneze conduita fiscală a cetăţenilor, însă încurajarea unui astfel de comportament ar trebui să se facă de o manieră echilibrată, adecvată şi în concordanţă cu garanţiile oferite de statul de drept. Modificarea, privită atât singular, cât şi corelată cu contextul economic în care actul normativ care a instituit-o a fost adoptat, comportă serioase îndoieli în ceea ce priveşte “promovarea” unui eventual test de constituţionalitate.
