Potrivit art. 107 Cod Penal, măsurile de siguranţă, din care face parte şi confiscarea specială, au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor penale. Aceste măsuri se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
Aşadar, în sistemul nostru de drept, confiscarea este o sancţiune de drept penal, fiind reglementată de legea penală, însă nu este şi o sancţiune penală, în sensul larg cunoscut de „pedeapsă”.
O astfel de măsură de siguranţă, precum confiscarea specială, se dispune împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv.
De cele mai multe ori, anterior luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, procurorul de caz dispune prin ordonanţă instituirea de măsuri asigurătorii motivat fie de necesitatea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare, fie pentru repararea pagubei produse prin infracţiune.
Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. Indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul măsurii asigurătorii împiedică persoana faţă de care s-a aplicat această măsură să înstrăineze sau să greveze bunurile vizate, prevenind astfel şi riscul unei eventuale insolvabilităţi.
În plus faţă de această reglementare generală care lasă la latitudinea procurorului de caz necesitatea luării unei asemenea măsuri, în cazul anumitor infracţiuni există dispoziţii legale speciale care instituie obligativitatea luării măsurilor asigurătorii:
1) în cazul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală (art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale) ;
2) în cazul săvârşirii infracţiunilor de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului (art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative);
3) în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 (art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie).
Relativ la chestiunea privind caracterul obligatoriu al instituirii de măsuri asigurătorii în scopul confiscării speciale, dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal prevăd expres că sunt supuse confiscării speciale, ca măsură de siguranţă care presupune comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Prin raportare la dispoziţiile legale anterior menţionate, în practica recentă am întâlnit următoarea situaţie: într-o cauză penală ce viza acuzaţii de evaziune fiscală, în care exista instituită măsura asiguratorie a sechestrului până la concurenţa sumei reţinută cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat, măsura fiind instituită de procuror în vederea confiscării speciale a sumei de bani, a intervenit prescripţia răspunderii penale ca urmare a incidenţei Deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi 358/2022.
În atare situaţie, prin raportare la imposibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale, singura soluţie posibilă în cauză era clasarea. Însă, chiar în acest context, apare întrebarea: ce se întâmplă cu măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale?
Sub aspect procedural, conform art. 5491 Cod procedură penală, în cazul în care procurorul a dispus clasarea cauzei şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale (sau a desfiinţării unui înscris), ordonanţa de clasare, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului pentru introducerea contestaţiilor împotriva soluţiei de clasare, prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 Cod procedură penală sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă.
Aşadar, judecătorul va fi cel care hotărăşte dacă este oportună confiscarea sumelor asupra cărora a existat anterior instituit sechestru, şi avem rezerve asupra posibilităţii materiale de a se pronunţa în mod obiectiv mai ales în ipoteza în care în cauză nu au fost administrate probe, anterior intervenirii prescripţiei, care să configureze caracterul de „faptă prevăzută de legea penală” – condiţie cerută de lege pentru a se dispune confiscarea specială.
Este adevărat însă că, privitor la confiscarea specială a sumelor de bani provenite din infracţiuni precum cele de evaziune fiscală sau de spălare de bani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit adesea în jurisprudenţa sa că măsurile de confiscare constituie o parte a unei politici de prevenire a infracţiunilor.
De asemenea, Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că normele juridice comune la nivel european, şi chiar la nivel universal, încurajează confiscarea bunurilor legate de infracţiuni grave precum corupţia, spălarea banilor şi infracţiuni de trafic de droguri, chiar şi fără a fi necesară existenţa în prealabil a unei condamnări penale (cauza Gogitidze şi alţiiîmpotriva Georgiei).
Concluzionând, arăt că şi în ipoteza clasării cauzei penale ca urmare a intervenirii prescripţiei faptelor de evaziune fiscala, va fi posibilă confiscarea specială a sumelor dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, întrucât aceasta operează în virtutea unui caracter eminamente preventiv, iar nu ca o sancţiune penală.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
