„Cred că este momentul în care să redefinim şi să evaluăm ce înseamnă clasificarea unui spital. O mare problemă este în acest moment de ce toţi sunt plătiţi ca spital, există spital de categoria 1 până la categoria 4 pe clasificare, dar ca să fii clasificat pe categoria 1 trebui să ai anumite specialităţi, să ai linie de gardă în anumite specialităţi, să ai laborator, sunt nişte criterii. Spitalul de nivel 4 este un spital orăşenesc care are doar linie de gardă în medicină internă şi chirurgie, care are sau nu are ATI funcţional, faptul că ai chirurgie linie de gardă şi nu ai linie de gardă la ATI în clasificarea spitalului înseamnă crimă. Cum să ai ATI fără linie de gardă? Dar nu există în clasificarea actuală”, spune Florentina Ioniţă – Radu, Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central Dr. Carol Davila, în cadrul evenimentului ZF Health&Pharma Summit '23. Între performanţă şi supravieţuire în Sănătate.
Principala problemă este faptul că plăţile virate de la bugetul de stat nu se fac după anumiţi indicatori de performanţă, fără a fi evaluat cât şi cum lucrează un medic.
„Plata ar trebui să fie pe cât se lucrează, nu pe faptul că tu eşti cotat ca spital şi ai dreptul să primeşti de la stat o anumită sumă de bani. Eu cred că sunt zone unde trebuie strâns robinetul pentru că nu e normal să plăteşti influenţe financiare pentru toţi cei care lucrează în nişte spitale fără să ai indicatori de performanţă, fără să apreciezi dacă ei îşi fac sau nu îşi fac treaba. De exemplu, în pandemie s-au plătit spitalele indiferent de câţi pacienţi ai făcut, ci de cât ai consumat. S-a întâmplat şi după pandemie, nu contează dacă faci sau nu treabă, cât cheltui atâta primeşti”, mai spune Florentina Ioniţă – Radu.
Ce a mai declarat Florentina Ioniţă – Radu:
A fost destul de greu să scoatem oamenii dintr-un anumit tipar, Covid-ul ne-a obligat să gândim în anumite tipare, din punctul meu de vedere, acesta a fost cel mai greu. Este greu şi acum pentru că impactul a fost destul de mare pentru pentru personalul medical. Poate nu am realizat, vorbim despre starea de stres postraumatic, cred că nu am analizat starea de stres postraumatic pe care a suferit-o personalul medical care s-a aflat în prima linie în lupta cu Covid. Nu au reuşit să se recupereze, aceast rezilienţă a venit în timp. Una dintre problemele cu care ne luptăm încă este modul în care personalul medical îşi revine după Covid, modul în care începe să gândească, să se reaşeze la ceea ce a fost înainte. Nu cred că vom mai fi la fel ca înainte, suntem altfel după Covid, este o altă valenţă a actului medical, cred că nu doar în România, ci peste tot.
Referitor la investiţii, în Spitalul Militar Central se întâmplă multe lucruri, este un spital care a fost inaugurat în urmă cu peste 130 de ani în locaţia actuală. Cea mai mare parte a clădirilor sunt clădiri istorice, în acest moment 8 dintre ele sunt în consolidare şi refacere. Avem proiecte europene pentru refacerea terapiei intensive, care este inima unui spital.
Încercăm să reorganizăm activitatea medicală, să aducem tehnologie de vârf, cel puţin în ceea ce priveşte tratamentul tumorilor hepatice, Spitalul Militar Central este singurul loc în care se pot face mai multe terapii, nu mă refer la terapie oncologică, la terapia citostatică, la chirurgia propriu zisă, ci la faptul că la noi se poate face terapia cu itriu, este singurul loc din ţară în care se face terapia cu itriu pentru metastazele hepatice sau tumorile hepatice. De asemenea, avem şi terapia prin chemoembolizare, avem terapie prin electroporaţie, sunt nişte lucruri speciale care se întâmplă doar în acest spital.
Să adaptezi infrastructura din anii 1898 la circuitele şi la cerinţele actuale, este o mare provocare. Dar aceasta este zestrea pe care o avem şi ar trebui să fim puţin farisei să dăm totul la o parte şi să mergem într-un spital nou. Oricare dintre noi am vrea să ne mutăm într-un spital nou, dar avem o zestre şi să întreţinem ceea ce avem şi să funcţionăm acolo şi să sperăm că viitorul va fi luminos.
Una dintre problemele cu care ne lovim este că pentru îngrijirile paleative nu se acordă nici locuri suficiente, nici sumă corespunzătoare, astfel că aceşti pacienţi îngreunează munca din spitalele de urgenţă. Spitalul Militar Central este un spital de urgenţă, ca noi sunt multe sptiale în România, care trebuie ca în momentul în care au astfel de pacienţi, care au nevoie de 7-8-12 luni de terapie intensivă să îi menţină acolo. Locurile de terapie intensivă sunt reduse ca număr şi e foarte greu să nu ai unde să duci aceşti pacienţi.
Înţeleg că există o strategie, dar de asemnea, trebuie finanţat corespunzător un astfel de pacient, pentru că un pacient care este în fază terminală necesită alte costuri decât un alt pacient normal de spital. Nu există aceste centre nici la stat.
Modul în care este gândit programul medicilor – programul trebuie să se termine între 7 şi 15, blocul operator după ora 15 nu mai paote să fucnţioneze că intră garda. Nu poţi după ora 15 să asiguri decât urgenţele, oamenii mei vor să lucreze 8-20 ca să putem să folosim la maximum blocurile operatorii. Există o legislaţie care aşa prevede. Nu poţi să răspunzi unor cerinţe sociale îna celaşi interval de timp cu aceeaşi oameni.
