Preşedintele Klaus Iohannis a lansat ieri programul România educată, dar în tot cuprinsul proiectului nu există niciun rând despre starea infrastructurii din educaţie şi necesarul de investiţii pentru a aduce şcolile din România la nivelul secolului XXI.
Este o întrebare dacă, având în vedere că 3.500 de şcoli din România se încălzesc cu lemne şi sunt sub standardul de condiţii igienico-sanitare, măsura trecerii şcolilor la comunităţile locale din punctul de vedere al administrării activelor a fost bună.
Din păcate, educaţia şi sănătatea nu s-au aflat şi nu se află printre priorităţile primarilor şi consilierilor locali, fiind investiţii cu efecte pe termen lung.
De investiţiile pe termen lung - infrastructură, şcoli, spitale - se pot ocupa cu adevărat şi cu eficienţă organizaţiile cu forţă financiară, adică guvernul. În marile oraşe poate că există o mai mare disponibilitate de investiţii în infrastructura şcolară, însă în comune şi micile oraşe şcolile sunt ultimele pe listă.
Subfinanţarea cronică a învăţământului face ca pe prima poziţie în topul cheltuielilor să fie salariile.
Reformă în învăţământ înseamnă în primul rând construcţie şi reconstrucţie de şcoli şi campusuri şcolare. În 29 de ani România nu a construit niciun mare campus şcolar modern care să fie un exemplu despre cum ar trebui să arate învăţământul în următoarele decenii. Au construit astfel de campusuri instituţii private: American School, liceul francez, şcoala turcă, unele chiar cu susţinerea guvernelor din ţările respective.
Nici măcar antreprenorii români nu au fost în stare să se alieze şi să fondeze o instituţie privată de învăţământ, în replică la aceste şcoli americane, franceze, turceşti sau britanice, poate sub numele „Şcoala Românească”.
În cei 29 de ani de când profesorii, inspectorii şi responsabilii cu învăţământul din România au tot vizitat şcoli din străinătate, din Germania, Franţa, Belgia sau Italia, niciunul nu a venit să construiască în România măcar o şcoală de stat care să semene cu ceea ce există astăzi în Occident.
România este sătulă de ideea de reformă în toate domeniile care înseamnă, spre exemplu, în învăţământ, redenumirea şcolilor profesionale în licee tehnologice, schimbarea examenului de capacitate la teste grilă, scurtarea, prelungirea şi redenumirea învăţământului primar, secundar sau liceal.
Am avut reformă în căile ferate prin împărţirea în companii de marfă, călători şi infrastructură, iar astăzi viteza medie este mai mică decât în 1990.
Reformă înseamnă investiţii în căi ferate de mare viteză, nu schimbări de organigramă, hârtii la Registrul Comerţului şi mai mulţi şefi într-o gară. Am avut reformă în energie, s-au separat producătorii de distribuitori şi furnizori şi astăzi România nu are niciun campion regional de energie deşi este pe locul patru la producţia de gaz şi petrol în UE, iar 3 milioane de locuinţe se încălzesc cu lemne.
Am avut reformă în sănătate, cu înfiinţarea Casei de Sănătate şi trecerea spitalelor la primării, şi astăzi copiii trebuie mutaţi din maternităţi neigienizate corespunzător.
Realitatea este că descentralizarea nu funcţionează într-o ţară unde vilele primarilor sunt mai mari decât spitalele şi nu are cine să-i tragă la răspundere cum cheltuiesc banii.
Ceea ce lipseşte astăzi în şcolile din România sunt în primul rând condiţiile de învăţat. În şcolile căutate din Bucureşti sau din marile oraşe copiii nu au loc pur şi simplu în clasă, iar în mediul rural există peste 1.000 de şcoli cu sub 100 de copii care în niciun caz nu pot fi eficiente, pentru că nu au dotările strict necesare.
Calitatea învăţământului ţine astăzi în România în primul rând de infrastructură: de dotările din şcoli, de terenurile de sport sau de bazinele de înot, un lux chiar şi în Bucureşti, unde PIB-ul per capital este la media Uniunii Europene.
Conectaţi întâi toate şcolile din România la reţeaua de gaz metan, asiguraţi-vă că nu mai există şcoli unde se învaţă în trei schimburi şi nici măcar în două, că nu se scurtează orele pentru că a căzut transformatorul de curent şi faceţi măcar un campus şcolar civilizat din bani publici. Şi pe urmă încă cel puţin 100.
Apoi schimbaţi programe sau renunţaţi la cele opt clase de şcoală generală.
Şi apropo, este aceasta măsura pe care o aştepta sistemul de educaţie din România - renunţarea la cele opt (acum nouă) clase de şcoală generală şi introducerea mai devreme a copiilor în învăţământul profesional, din clasa a cincea? Sau să faci liceul de trei ani? Aşa înaintăm noi, cu mai puţini ani de învăţământ?
