Ştiaţi că de prin 1963 până în 1989 România se afla în topul mondial al ţărilor care făceau bani din exportul de vin?
Şi, când spunem top, înseamnă imediat după Franţa, Italia, Spania, Portugalia. Sigur, deşi n-am fost învăţaţi să ne uităm cu seriozitate către competitori, realitatea ne-a plasat în urma Bulgariei (a III-a poziţie ca sumă încasată din export în 1969), a Ungariei şi a Germaniei de Vest (circulă şi astăzi tâmpa românească întrebare: da` nemţii fac vin?).
Se spune că exportam mult, ieftin şi prost (?!). Ok, să zicem că aşa ar fi fost (deşi contractul cu Pepsi Cola şi zecile de contracte de vin îmbuteliat pentru RFG, dar şi RDG, Polonia, ţările nordice, ar putea, fie şi parţial, contrazice afirmaţia).
Dacă Administraţia ar fi privit vinul ca pe o resursă (publică, nu una de portbagaj), am fi avut dreptul să sperăm la o îndreptare a situaţiei, la fel ca Grecia, Australia, Chile, Africa de Sud, SUA, Austria, UK, ţări care, acum 40 de ani, doar visau să intre în primul tablou al puterilor vinicole. Dar toate ţările amintite mai sus au avut o strategie naţională. Noi, nu. Nici măcar una anti-retrogradare.
Ne-ar fi ajutat „schimbarea la faţă” a plantaţiilor (reconversia) şi a cramelor (retehnologizarea), toate fiind astăzi aduse la standardele cele mai înalte ale secolului XXI.
Cu alte cuvinte, vinarii şi-au făcut treaba. Administraţia n-a înţeles nimic.
Din păcate, nici noi nu suntem eligibili pentru iertare.
Am citit comentariul de film făcut de Viorel Ilişoi pentru „Cardinalul” (îl găsiţi aici) şi am suspinat. Am suspinat pentru păcatul nostru fără de sfârşit prin care ne omorâm toţi „cardinalii” care ne-ar putea repara ţara, viaţa, sufletele […].
Aceştia sunt încă în viaţă, încă sunt printre noi. Nu-i vedem la televizor sau pe net şi nu-i (re)cunoaşte nimeni: profesori adevăraţi, inventatori, medici cu har, duhovnici, cercetători, artişti, gânditori, chiar şi antreprenori.
Şi nu ştiu dacă, aşa cum suntem acum, n-ar trebui să socotesc că lipsa lor de „popularitate” le este în acelaşi timp şi... şansă.
Acum, cu faţa către lucrurile mai luminoase:
Vin sărbătorile, vin să fie-n casa voastră!
Şi, ca recomandare, căutaţi cu răbdare şi înţelegere vinul bun. Acesta nu e, neapărat, cel mai cunoscut, rareori e „la promoţie”, aproape niciodată nu e vinul pe care x şi y îl beau de „doujdeani”, nici ăla care e lăudat pentru că „nu te doare capul” sau cel care „merge făcut şpriţ” – vinurile scumpe străine (şi scumpe româneşti) te pot ţine pe un drum mai sigur (nimic garantat, să fiu clar), dar cu bani mulţi „ştie oricine”.
Fără a comprima Lumea Vinului la oferta cramelor româneşti, aş opta – pentru Crăciun – să avem pe masă vinuri româneşti, din soiuri româneşti.
Aruncăm o privire rapid spre 2023 şi vă rog să reţineţi trei nume de crame care vor face un joc spectaculos în acest an.
- Crama Pandora – Coteşti, Vrancea. Probabil, una dintre cele mai... „tourist - oriented”. Grădină japoneză cu Sakura (faimoşii cireşi niponi), locuri de relaxare şi spaţii de degustare la un nivel diferit faţă de media „sectorului”. Se lucrează la finisaje. Aşteptăm inaugurarea.
- Tenuta Mosconi – Odobeşti, Vrancea. În 2023 va intra în forţă ca jucător pe piaţa spumantelor premium. Sticlele vor fi „eliberate” la un ciclu de maturare de 36 de luni, ceea ce înseamnă că procesul este deja început de ceva vreme. Când vor apărea primele butelii Mosconi – promit, anunţ!
- Crama Dealul Dorului – Silagiu, Timiş. De aici am ales să vă prezint un vin, gama Maestoso, New Edition, Vintage 2019. Burgund Mare. Soiul nu este românesc, dar mai avem până la Crăciun şi, dacă ne place mult, îl adoptăm şi ne reîntâlnim cu dumnealui şi de Revelion.
Burgund Mare – după unii cercetători este o variaţie mugurală din Pinot Noir, după cercetări mai noi - via Jose Vouillamoz - se relevă înrudiri cu Gouais Blanc (Regner & al. 1998). Grosser Burgunder, Blaufränkisch, Kekfrankos, Frankovka, Limburger, Borgonja, Nagyburgundi, Sura Lisicina pre numele lui din mai toate zonele unde vieţuieşte.
„Bazinul” natal pare să fie Dalmaţia (Croaţia), răspândit în Austria şi Ungaria, aşa că nu e nimic „forţat” în a-l găsi, în variantă românească, în Banat, într-un climat foarte apropiat cu cel al tărâmurilor de la Adriatica.
Acum... vinul din pahar: culoare intensă, încă cu nuanţă violacee, nas şi gust – între aronia şi vişine, cu fine nuanţe de baric. Experienţa îmi spune că este în primul ciclu de viaţă, ceea ce garantează satisfacţii colecţionarilor sau curioşilor în ale evoluţiei vinului şi peste 5-7 ani.
Dar de ce să mă credeţi... Verificaţi aici.
P.S. Ne pregătim pentru Domeniile Mitroi, Silvania, Dumetrier.
Cătălin PĂDURARU – VINARIUM
