Statul a plătit în 2019 salarii pentru angajaţii din sectorul bugetar de 102,3 mld. lei (peste 20 mld. euro). Adică 32,8% din toate veniturile bugetului. (Media UE, la acest capitol, este de 22%.)
Altfel socotit, statul a plătit 9,8% din PIB pentru salarii, la un produs intern brut estimat la 1.040 mld. lei. Cu toate acestea, statul nu ştie câţi angajaţi are.
Fosta guvernare a PSD a dublat salariile în sistemul public, iar puterea de azi nu s-a opus în Parlament acestei măsuri. În 2015, cheltuielile cu personalul bugetar au fost de 52 mld. lei, echivalentul a 22,3% din veniturile bugetare şi 7,4% din PIB. Anul trecut volumul de salarii plătit aproape s-a dublat.
Pe date Ministerului de Finanţe, numărul de angajaţi la stat ar fi crescut cu vreo 60.000, de 1,18 milioane în 2015, la 1,24 milioane, la finalul anului trecut. În realitate însă, nimeni nu ştie câţi angajaţi are statul. Şi asta o spune Violeta Alexandru, ministrul muncii; adică chiar capul instituţiei care cu asta se ocupă: cu oamenii, cu angajările, cu salariile, cu şomajul.
Acum, desigur, criza prin care trecem nu are cauze economice. Pe bună dreptate cineva s-ar putea întreba: dar ce are de-a face criza medicală cu angajaţii de la stat? Pentru că o legătură de cauzalitate nu există. Nu există, dar, aşa cum persoanele care suferă şi de alte boli sunt mult mai fragile în faţa virusului, aşa un stat slab este mai copleşit decât un altul într-o criză, indiferent de unde ar apărea această criză.
Acum că o astfel de criză a intrat în casă, se aşteaptă o reacţie. Premierul crede, între altele, că poate cere de la angajaţii statului „solidaritate” cu mediul privat, grav afectat, care a pierdut deja peste 1,2 milioane de joburi (şomaj tehnic sau şomaj efectiv) – anume intrarea bugetarilor, cu rândul, în şomaj tehnic. Care este efectul practic al unei astfel de decizii?
Ministrul muncii nu poate spune ce sumă ar putea fi economisită.
Ministerul chemat să ţină răbojul angajărilor, al salariilor nu ştie câţi angajaţi are statul, acest stat care plăteşte echivalentul a 10% din tot ce se fabrică în ţara asta, din tot ce se produce, pentru salariile angajaţilor săi.
„Nu că nu ştim astăzi, n-am ştiut niciodată câţi angajaţi sunt în sectorul public. Nu există o centralizare la nivelul ţării cu privire la toţi angajaţii din toate primăriile, toţi angajaţii din toate consiliile judeţene, toate prefecturile, toate companiile”, a spus Violeta Alexandru, ministrul muncii, într-un interviu la Digi 24. Păi cum se ştie atunci unde sunt prea puţini oameni, unde sunt prea mulţi, cum s-au majorat salariile, în baza căror raţionamente şi calcule?
Aşa că ministrul nu ştie câţi angajaţi din sistemul public ajung în şomaj tehnic, nu ştie dacă este cazul să vorbim de economii. În plus, ministrul finanţelor, Florin Cîţu, spune că nici nu se lucrează la vreun proiect legat de şomajul tehnic pentru bugetari. Ce să mai înţeleagă omul?
Nu ştii dacă trimiţi oameni în şomaj – bai îi trimiţi, ba nu. Nu ştii care este soarta finanţelor ţării, nu ştii cine te-ar putea împrumuta, nu ştii încotro s-o iei şi acum, iată, nu ştii nici câţi soldaţi de-ai tăi ai şi nici cui îi plăteşti solda.
Dar reţelele de „solidaritate bugetară” s-au reactivat, ca de fiecare dată când în discuţie revine harababura din sistemul public: “Ce are de-a face criza cu angajaţii de la stat?“ Uite că are! Dacă statul ar fi plătit salarii în sistem de 7% din PIB şi nu de 10% din PIB şi nu ar fi făcut angajări cu nemiluita neştiind unde, pentru ce, ci mai degrabă cine-i pila cui, atunci nu ar fi încheiat 2019 cu un deficit bugetar de 4,6% din PIB. În criză, acum, altfel ar fi mers spre creditori să împrumute echivalentul a 4 - 5% din PIB, până trece hopul.
