Vă povesteam în numărul precedent, când am început şirul aventurilor din Columbia, că noaptea dintre ani ne-am petrecut-o pe plajă, iar pe 1 ianuarie, cu pălăriile pe cap şi rucsacii în spate, ne-am urcat într-o mică barcă cu care aveam să mergem pe Isla Grande, cea mai mare dintre insulele arhipelagului Isla del Rosario, unde am rămas preţ de cinci zile. Cinci zile desprinse parcă din paginile poveştii lui Robinson Crusoe.
Am debarcat pe singura plajă publică din insulă, numită sugestiv Playa Libre, şi, cu toate că unitatea de cazare se afla la nici 5 minute depărtare, pentru că nu aveam nici semnal, nici hărţi descărcate în prealabil, am avut ceva de furcă până am găsit-o, rătăcindu-ne pentru un timp pe drumurile prăfuite.
Ne aşteptau un bungalou spaţios şi o grădină verde, încăpătoare.
Sol y Papaya
Ne-am obişnuit repede cu traiul insular şi ne-am despărţit cu greu de el. Dimineaţa, încă dinainte să ne trezim, gazdele veneau şi ne lăsau pe masa
terasei un termos mare cu cafea fierbinte şi câte o farfurie cu felii de fructe proaspete: papaya, banane, pepene, ananas şi ce se mai găsea prin cămară. Cele cinci zile petrecute aici au însemnat o monotonie plăcută, dominată de plimbări lungi, în timpul cărora am explorat mai toate potecile, prânzuri parfumate, cu arome de peşte proaspăt prăjit şi orez fiert în lapte de cocos, fieste petrecute în tihnă la plajă, băi răcoritoare, cocktailuri Piña Colada şi somn de voie.
În ce-a de-a doua seară am pornit către centru, unde locuia, în condiţii mai bune sau mai rele, populaţia indigenă Orika. În ciuda vieţii destul de sărăcăcioase, păreau oameni veseli. Am descoperit chiar şi o discotecă în care muzica urla la maximum în boxe, o pizzerie cu un singur cuptor şi o coadă de turişti lungă cât o zi de post, un supermarket cu de toate (dar cu o varietate destul de mică), în care aveam să ne facem cumpărăturile şi în următoarele zile, şi chiar o mică creperie, amenajată în curtea unei localnice simpatice, Lorraine.
Dacă dimineaţa plaja era aproape toată doar a noastră, pe la prânz se înţesa de vizitatori gălăgioşi, veniţi în excursii de câteva ore, cu iahturi sau bărci trase fără remuşcări până pe mal. În acest interval, goniţi de mirosul de benzină lăsat de ambarcaţiuni, de casetofoane şi de haosul produs, ne retrăgeam în inima insulei, pentru a lua prânzul. Ne-am ales repede un loc favorit: Brisasmarinas, Proprietara hostelului în care funcţiona mica terasă – o bătrânică cu o mină severă, supraveghea câteva fete harnice, probabil nepoatele ei, preparând puţinele feluri din meniu: cazuela de mariscos (un fel de tigaie picantă cu fructe de mare), camarones (creveţi) cu orez, peşte prăjit ori supă de peşte şi pui la grătar. Punctualitatea era cuvânt cheie, căci găteau doar în intervale scurte, de câte două ore, de două ori pe zi. După masă făceam o vizită peste drum, la cazare, pentru a ne încărca bateriile, externe şi interne, şi pentru a ne aproviziona cu apă rece, după posibilităţi, căci frigidere nu prea existau, iar lăzile frigorifice aveau puteri limitate.
Serile, întorşi pe plajă, găseam malurile pustii şi ne puteam bucura în voie de nisipul rece şi valurile înspumate.
