Turarea motoarelor economiei e grea, migăloasă şi are pretenţie la… competitivitate. Iar calculul rezultatelor e matematică dură. Şi cronofagă! De 2023 abia ne-am despărţit, dar urmează luni bune până când - contabiliceşte - vom „închide anul’’ şi vom definitiva tabloul indicatorilor economico-financiari. Până atunci sunt încă multe deconturi de făcut.
O primă serie de deconturi, pentru 2023, a început să curgă. Cu rezultatele inflaţiei comunicate pentru decembrie. Urmate de cele privind PIB-ul pentru trimestrul trei, veniturile şi cheltuielile din gospodăriile populaţiei - tot pentru trimestrul trei - veniturile salariale din noiembrie…
Cel mai important eveniment va fi „închiderea anului economico-financiar 2023”, programată pentru aprilie a.c. Când cele 700.000 de firme, câte sunt înregistrate în România, au termen să depună bilanţurile la Ministerul Finanţelor. După analiza bilanţurilor vom şti cum stăm. Câte firme au încheiat bilanţuri… pentru că vreo sută de mii n-au ce raporta. N-au avut activitate. Vom mai afla, tot atunci, care a fost starea activelor şi pasivelor în economia românească, la sfârşitul lui 2023, cum a fost încheiat contul de profit şi pierderi, câte firme au datorii mai mari decât întreaga lor avere. Şi, mai cu seamă, cât PIB a făcut România anul trecut. În aprilie, Statistica va fi încheiat deja calculul valorii adăugate obţinute de economia naţională anul trecut şi va publica documentul intitulat Date provizorii (2) cu valorile din trimestrul al patrulea. Tot provizorii, dar foarte aproape de rezultatele definitive, pe care le vom cunoaşte abia în toamna acestui an.
Datele provizorii (2) pentru al treilea trimestru au fost publicate anul acesta, în 12 ianuarie. Vor fi urmate, în 14 februarie, de primul dintre cele patru comunicate referitoare la PIB-ul pe trimestrul IV: datele estimative-semnal. Ce ştim deja după rezultatele din primele trei trimestre? Întâi şi întâi, că nu mai este posibil să rezulte din calcule o recesiune în România, pentru 2023. Este posibilă în Germania, în alte câteva state din zona euro sau din afara zonei euro, dar nu în România. Mai mult, avem şansa rară să fim pe plus şi în trimestrul IV şi să realizăm una dintre cele mai mari viteze de creşteri din Europa. Nu mai avem un PIB „vitezoman”, cu ritmuri de creştere de 8 şi 9 la sută, ca înainte de recesiunea din 2009-2010, nici de 7 la sută ca în 2017, nu mai sunt vremuri pentru exces de viteză nicăieri în lume, dar înaintăm mai repede decât cele mai multe dintre ţările europene.
Cu sustenabilitatea nu stăm tocmai bine, sănătatea PIB-ului nostru e problematică, trasă în jos de deficitele bugetare şi ale balanţelor comerciale şi de plăţi, de datoriile publice şi de nivelul scăzut al competitivităţii. Şi mai e un risc, subliniat apăsat în comunicatul din 12 ianuarie cu privire la PIB-ul din trimestrul III, legat de contribuţia resurselor noastră la formarea şi la creşterea PIB-ului. Între aceste resurse, industria noastră are ponderea cea mai mare, dar o participare negativă la creştere. Fapt ce împinge PIB-ul să-şi bazeze creşterea pe agricultură, pe construcţii şi, mai cu seamă, pe servicii.
Între stâlpii de rezistenţă ai creşterii economice se evidenţiază, de bună seamă, politica monetară a BNR. Datele publicate de INS relevă că Banca Naţională a reuşit să oprească valul inflaţiei încă din noiembrie 2022. De atunci, în România, inflaţia s-a transformat în dezinflaţie. De la 16,76 la sută, valoarea din noiembrie 2022, a ajuns la 6,61 la sută în decembrie 2023. Folosind cu maximă eficienţă un „medicament” cu riscuri mari - dobânda directoare - care a calmat inflaţia fără să producă recesiune; fiecare schimbare de etapă, impunănd adecvarea combinaţiilor. Care niciodată nu pot fi aceleaşi, dacă nu sunt aceleaşi datele PIB-ului nominal şi PIB-ului la paritatea standard a puterii de cumpărare, ale creşterii preţurilor, intermedierii financiare, veniturilor companiilor şi ale celor din gospodăriile populaţiei, investiţiilor, cheltuielilor generale, producţiei şi consumului.
Inflaţia actuală, care loveşte global cu efecte locale, a venit cu cerinţe inedite. BNR şi-a înnoit fără încetare politica monetară, sub impactul unui timp ieşit din tipare, analizând cauze şi efecte, selectând date relevante. După ce a pus punct relaxării politicii monetare, dobânda coborâtă în ianuarie 2021 la
1,25 la sută fiind cea mai mică din întreaga istorie a băncii noastre centrale. Un proces asemănător, dar nu identic, se producea în toată Uniunea Europeană. Diferit, în zona euro, chiar şi în unele ţări din est, de cel din România. În timp ce zona euro trăgea de timp să nu se despartă de preţurile sub zero şi de dobânzile de politică monetară în jur de zero, BNR nu a acceptat să lase atât de jos dobânda. Ştia ce face! Pentru că toate cele cinci şocuri inflaţioniste, cel de acum fiind al şaselea, au fost o veritabilă scoală. O şcoală la care banca noastră centrală învăţase că era un pericol ca prima mutare să fie făcută cu dobânda de politica monetară. Criza energetică umfla costurile de producţie în timp ce dobânda descuraja cererea. Iar cu o cerere în scădere firmele nu mai au cum să facă faţă costurilor mari ale producţiei. BNR n-a căzut în această capcană. A acţionat pentru a întări echilibrele economice prin păstrarea la niveluri ridicate ale ratelor obligatorii ale pasivelor în lei şi valute şi, totodată, impunând - când a fost cazul - un control strict al lichidităţii în sistemul bancar, pe care l-a suspendat când realitatea a impus-o. Abia apoi, pe un teren asanat, a mutat decisiv cu dobânda, având grijă la dozaj, ca să nu strice nimic din ce obţinuse cu mari eforturi.
Ce semnificaţie are expresia guvernatorului BNR că „nu ne-am permis să sugrumăm economia?”…E o trimitere la dozaj. Dobânda nu poate fi urcată mai sus de linia de echilibru. Acea linie, calculată greu - cum spune şeful Fed - care indică până unde poate fi ridicată dobânda de politică monetară fără să fie afectată creşterea economică.
